Și era într-o seară de luni, după slujba de pomenire a granturilor europene dispărute fără urmă,
când tantea Premăriță, preoteasa de la Ciortești și soție a Domnului Preot de la biserică, s-a suit iar în foișorul de rugăciune din foiță metalică.
Cu ochii înălțați spre cer (și cu gândul la Bolo Taetot), a spus:
– Doamne, Șefulea Mare din ceruri și de la centru, dacă se poate, cu smerenie și dosar complet: continuă-ne, Doamne, investițiile! Nu pentru noi, ci pentru bicicliștii nenăscuți ai comunei! Că doară nu pentru gropile de pe uliță am fost aleși, ci pentru viziune, piste și panouri explicative!
Și s-a lăsat o liniște grea peste comună, ca după ședință de Consiliu fără cvorum.
Dar, MINUNE! A doua zi, la ceas de piață, s-a aflat că rugăciunea a fost ascultată!
De la centru a venit vestea cea bună: pista de biciclete va fi continuată!
Peste deal, peste vale, peste râpă și prin hățiș,
o să se întindă asfaltul cel neprihănit, pentru gloria pedalării sfinte!
Un sătean amărît, cu genunchii tociți de mers pe jos și cu roata de la Dacie scăpată într-o groapă cât viitorul comunei, a zis:
– Apoi, măi oameni buni, exact asta ne trebuia! Pistă de biciclete! Că doar n-om vrea drumuri bune pentru mașini, ambulanțe și pompieri!
Să pedălăm, zic, cu sacoșele-n ghidon și porcul legat de portbagajul de la Pegas!
Tantea Premăriță, văzând că lumea cârtește, a pus o poză cu pista pe Facebook, cu verset motivațional:
“Fericiți cei ce pedală întru credință, căci asfaltul lor va fi neted și marcat cu fonduri externe. Nerambursabile!”
Se spune, bibici dreptcredincioși, că în fiecare seară, la lumina candelei și a ecranului de tabletă cumpărată prin PNRR, tantea Preoteasă – Premare se roagă pentru următoarea minune: un „aqua park” pe coama dealului Șesului Mic și o tiroliană între biserică și primărie, „pentru tineretul care fuge oricum”.
Să ne rugăm, fraților și surorilor din Ciortești, că poate vine și Episodul III…
– Cu metroul rural, până-n fundu’ livezii.
