Maternitatea „Elena Doamna” din Iași este una dintre cele mai vechi instituții medicale din România. Ridicată în secolul XIX, clădirea a văzut zeci de mii de nașteri și, în 1995, a găzduit prima clinică de sănătate a reproducerii din Moldova. O istorie bogată, care ar fi trebuit să fie acompaniată de modernizare și grijă pentru pacient. Dar realitatea de astăzi este mult diferită: lenjerii rupte, saltele pătate, mobilier depășit, obiecte sanitare ruginite și o atitudine ostilă din partea unor cadre medicale.
Pentru o mamă din Iași, aceste condiții nu sunt doar o statistică. Sunt amintirea unei traume.
„La 40 de săptămâni și 4 zile am ajuns la spital cu contracții. Aveam dilatație 2–3 cm și emoțiile erau uriașe. Credeam că în câteva ore îmi voi ține fetița în brațe. Îmi pregătisem totul pentru o naștere la Cuza Vodă, cu medicul meu. Îmi știa tot istoricul, mă simțeam în siguranță. Dar după incendiul de acolo, am fost direcționată către Elena Doamna, fără să am de ales.”
Internată, primește o injecție cu No-Spa. „A doua zi contracțiile au dispărut complet. Știam că sarcina era deja post-termen, că fetița era mare, peste 4.200 de grame. Mă așteptam să îmi spună că urmează o inducere sau o cezariană. Doamna Dr.Neumann a decis sa ma externeze. Fara alternative.Fara plan B.În schimb, mi-a spus sec: «Te externăm. Ești din Iași, poți veni când te apucă.»
Disperată, cere să i se inducă travaliul cu oxitocină sau să fie programată pentru cezariană. „Mi-au spus că nu se poate, că sala de nașteri e plină. Dar în același timp vedeam cum alte gravide, la 38–39 de săptămâni, fără contracții, primeau oxitocină pentru nașteri programate. M-am simțit invizibilă, ca și cum viața mea și a copilului meu nu contau.”
Pe lângă șocul deciziilor medicale, mediul în care se afla îi amplifica frustrarea. „În baie erau gândaci. Pe coridoare, la fel. Saltelele erau pătate, lenjeriile murdare, pernele fără huse. Paturile erau vechi, ruginite, unele instabile. Nu mi-aș fi imaginat că în 2025, într-un spital dintr-un oraș universitar, condițiile pot fi așa.”
În cele din urmă, pleacă din spital cu inima grea. „Am ieșit pe ușa aceea plângând. Simțeam că îmi iau copilul în brațe în altă parte, dar nu pentru că vreau, ci pentru că sunt forțată. Nașterea trebuia să fie o amintire luminoasă. A rămas o rană.”
A doua zi, naște într-un spital privat. „A fost singura soluție să fiu în siguranță, eu și copilul meu. Dar am rămas cu datorii pe luni de zile. Și cu trauma de la Elena Doamna, care nu se șterge.”
Maternitatea „Elena Doamna”, cu toată istoria și prestigiul său de odinioară, pare astăzi blocată într-un trecut prăfuit. Lipsa modernizării și atitudinea unor cadre medicale transformă locul în care ar trebui să înceapă viața într-o experiență de coșmar.
„Nu vreau ca altă mamă să treacă prin ce am trecut eu. Pentru mine e prea târziu, dar pentru altele poate fi altfel. Dacă cineva ar asculta.”
