Într-un colț lăptos al urbei, la UMFEA — recte Uzina de Manufacturat Fabricanți de Elită Așternută — trăia și funcționa cu mare zornă de acte și ștampile un reftor cu nume cântător: Mangafaua Scripcărel, fiu de obște cu talent de parafator și fler de parandarătolog vestit.
Ei, și ce să vezi? Într-o zi posomorâtă cu ședință lungă și sandvișuri reci, Scripcărel, în timp ce scotocea după dosarul „Reabilitarea Casei Meseriasului” — sfânt lăcaș al pildei și al sticlei securizate — încurcă, nu glumă, borcanele! În loc de planuri și devize, dă drumul pe masa comitetului la un dosar cu „Achiziții de toner și viziune academică 2040”. Scandal! Derută! Tuse în batistă!
Și cum suma era mare și parandarătul pe măsură, au început a se aduna în jurul greșelii cohortele cunoscătorilor, ale celor care știu și miros unde-i drumul asfaltat cu bani europeni și faianță de import.
Într-o parte, tabăra domnului Decan Cotoșman zis „Știe Tot și Mai Pune”, în cealaltă, clanul Arhidoftorului Costiclă, strateg de cancelarie și cunoscător al combinațiilor interioare de hol și baie. Iar între dânșii, ca o frunză în vântul bugetar, bietul Scripcărel, care încerca să dezlege nodul gordian al birocrației cu un capsator gol și o agrafă de hârtie.
Se spune că până și domnul Ministru, aflat în delegație eternă, a auzit de gafa reftorului și-a zis: „Să se facă lumină și toaletă la parter, dar cu audit extern, să nu zică vreun dușman că iar ne-am reabilitat pe ochi frumoși!”
Și astfel, casa Meseriasului zace, încă ne-reabiletată, dar plină de hârtii, ștampile și promisiuni cu termen de execuție „după vacanța parlamentară”. Iar Scripcărel? Scrie, parafează și jură că data viitoare nu mai încurcă tonerul cu fațada.
