Terasa era plină la Premărie în dos, la nea Adi Akostoae, bibic cârciumar de nădejde, plin de mușterii. Onorabili cetățeni! De la Admenestrație și Prefectura lui Tanti Mița Antocița!. Deci nu de oameni de cultură, Doamne ferește! De oameni în cultură. Cu buget la sacou și limbaj de festival. Pe colț, la masa mare, stătea Don Costelo Tablerone, ctitorul culturii ieșene, cu pălărie subțire și gând adânc. Lângă el, loial ca o strofă prost scrisă, ședea Omul de Încredere – zis și Bibicu’ Cazacu de 15 mii.
— Încă un rând, băiete, că vorbim despre artă, nu despre bani, râse Donul, răsfoind din ochi un comunicat de presă pe care-l postase chiar el.
— La cultură nu se face economie, dom’ șef, veni replica omului, cu portofelul bugetului public bine strâns în buzunar.
Pe fundal, un artist adevărat mânca un covrig cu margarină, căci în programul de finanțare „uitaseră” secțiunea „onorariu”.
— Ce-ați mai făcut, dom’ administrator? întreabă cineva.
— Păi ce să facem… sprijin pentru Filarmonică, pentru Teatru, pentru Ateneul Național… cultura-i vie!
— Și cu frunza?
— Care frunză?
— Aia pe care-o taie băiatul dumneavoastră, de 15 mii lei pe lună.
Râsete stinse. Un câine se plimbă agale pe lângă terasă, aparent angajat la Direcția de Salubritate Artistică. În aer plutește miros de apă minerală cu bere rece și impostură.
— Știți cum e… Cultura nu se cară singură! Ai nevoie de om de nădejde: îți ține mapa, îți parchează cultura, îți ia vreo amendă, îți poartă harul.
Și atunci, Donul ridicând halba aburindă, peioră precum conu’ onorabilu’ Trahanache, acum peste un secol și juma’ :
— Pentru artă, pentru Iași, pentru băieții cu frunză la butonieră!
— Și pentru băieții care știu pe unde e ieșirea din Filarmonică, că artiștii sigur n-o mai găsesc…
