Ah, Costele, Costele… Cum să-ți spunem noi ție, dragă, ce să faci cu tine? Căci, nu-i așa, ai ajuns subiect de vorbă la colțul străzii, dar și în palatele Justiției, acolo unde, teoretic, ar trebui să domnească dreptatea. Dar să nu ne grăbim, căci mai avem destul timp să te urmărim în această frumoasă comedie politică, pe care o joci cu atâta măiestrie. Președintele Nicușor, care, pe cât de cuminte pare, pe atât de tare înfierbântă spiritele celor care se încăpățânează să creadă în idealuri, ar vrea el să facă dreptate. Ce-i drept, e frumos să vrei să schimbi lumea, dar de ce să te enervezi, Costele, când justiția se mișcă mai încet decât melcul care-și trage coaja pe asfalt? Căci, în România, justiția e ca o carte poștală: te aștepți să ajungă undeva, dar nu știi niciodată când.
Iar tu, Costele, moftangiule, te întrebi ce facem cu tine? Păi, dragă Costele, deocamdată, ne minunăm! Te-au văzut tăți bibicii, pe vremuri, în fruntea Ministerului Mediului, cu fața aia de înger telectual și privirea de tablă, dar, ce-i drept, acum tot ce putem să facem e să urmărim cu ochi mari și gura mică cum te miști prin procese, ca un vulpoi elegant care ești, pe o sfoară prea subțire. Ce frumos dansezi și faci tu volute cu coada stufoasă prin această lume a justiției, fără să te împiedici de proprii tăi pași!
Dar vezi tu, Costelușe, Nicușor nu este doar un simplu președinte, nu-i așa? Aș vrea să te văd pe tine în fața lui, cu acea mimică a omului care n-are nici o vină, în timp ce justiția se clatină de fiecare dată când vine vorba de tine. Ce să facem noi cu tine, Costele? Căci, ce-i drept, ar fi trist să-ți spunem că, dacă Justiția ar fi mai… „corectă”, poate ai rămâne doar un nume într-un dosar.
Dar, na, până atunci, să nu fim prea drastici. Poate că într-o zi, de bine de rău, Nicușor va reuși să convingă o instituție sau două să-ți pună capăt spectacolului. Să respiri și tu mai ușurat că o fi, c-o păți. Sau poate nu, căci, în România, „corupția” e mai veche decât istoria, iar „dreptatea” mai mereu obosește înainte de a ajunge la destinatar. Așa că, măi Costele, continuă să te plimbi prin viață ca și cum nimic nu s-ar întâmpla. Nici fer n-ai halit, nici acoperișul de la Zoo nu-și miroase.
Până una-alta, Costele, ce facem cu tine? Mai lăsăm un pic de timp să treacă, căci toți știm: în România, totul ajunge la „următorul mandat”. Hai cu prescripția!
