A fost odată ca niciodată, într-un județ mândru, păstorit de marele om de cultură a tablei galvanizate, Don Costelinio os Victoria, un spital de copchilași muncipal, unde foamea se trata cu… iluzionism. Și cine să fie magicienii polonicului infect, dacă nu marea întreprindere de impostură, vestiții Coman și Finul?
Povestea spune că, sub privirea îngăduitoare a Jupânului, s-a pus la cale o licitațiune „curat constituțională”, monșerilor. S-a scris caietul de sarcini cu dedicație, ca o scrisoare de amor: să aibă ofertantul exact mătura lor, polonicele lor și, mai ales, obrazul lor gros. S-a trucat totul cu dichis, de parcă sorții erau trași din punga cu doi bani de metal, galvanizați lși ei, a Jupânului, ca să iasă cine trebuie, când trebuie.
— „Finule, trage oblonul la licitație!” ar fi șoptit Coman, potrivindu-și cravata de antreprenor.
— „Nașule, e aranjată! Am pus condiții de nu le îndeplinește nici mămăliga, doar noi!”
Și uite așa, pe meleoane de euroi, copchilașii caută cu lingura prin farfurie vreo urmă de proteină rătăcită prin lichidul tulbure numit borhot. Coman și Finul numără banul public, sub înaltul patronaj al Donului, convins că sănătatea trece prin buzunarul de la spate, nu prin stomac.
„Să se revizuiască procedura, primesc,” ar zice Jupânul, „dar să iasă tot ai noștri!” Că doar obrazul subțire cu dedicație se ține și cu tablă se acoperă.
Curat murdar, monșer! Oare cine urmează la rândul de „pomandă” de la buget? Dar Unchiul, uimit peste măsură de acești marțafoi impostori a promis că va face, cu siguranță, foarte curând o „scrisoare pierdută” către Ministerul Sănătății despre calitatea zamei. 🤕😉
