Scena se petrece într-un iatac de lux, unde Don Costelo îl trage de mânecă pe Costel Alexe, care privește melancolic spre un teanc de facturi de chirie. De după o perdea, apare brusc un Controlor de la Curte, cu ochelarii pe vârful nasului și un registru gros sub braț.
— Ascultă-mă, neicuță Costele, zice Don Costelo netezindu-și mustața, tu ești băiat subțire, dar ai dat cu oiștea-n gardul de la CUG! Cum se face, stimabile, că stăm cu palatul de zece milioane de euroi la cheremul igrasiei? Plouă în el ca-n codru, gresia a luat-o la sănătoasa, și tu… ce faci? Plătești chirie la alții, ca un biet chiriaș de rând?
Costel, cu o mutră de victimă a sistemului, răspunde cu un glas pițigăiat:
— „E chestie de tactică, monșer! Casa Pătrată e în primeneală, obrazul subțire cu cheltuială se ține. Ce contează trei sute șaizeci de mii de euro? E pentru prestigiul județului!”
— Bravos! Halal să-ți fie! intervine Don Costelo, pufnind în râs. Adicătelea, dăm bani pe chirie în Calea Chișinăului, în timp ce ditamai Centrul Expozițional e inundat de caloriferele care au făcut poc? Păi acolo e spațiu, neică, nu glumă! Unsprezece mii de metri pătrați de ruină autentică!
Controlorul tușește sec, scoțând capul dintre cifre:
— „Pardon, onorabile! Dar cele nouăzeci de milioane de lei pentru reabilitare? S-a făcut hârțogăraia și… s-a abandonat din mers? Curat constituțional, n-am ce zice! Și bideurile, domnilor? O sută de mii de lei la firma cu pedigri leberalicesc pentru niște bude la Casa Pătrată, fix înainte să plecați în chirie?”
— „Aibi milă, domn’ Controlor,” zice Costel, ștergându-și fruntea cu batista, „era chestie de igienă politică! Să lăsăm în urmă un WC curat, chiar dacă noi ne mutăm la stăpân străin!”
Don Costelo îi bate amical pe umăr pe amândoi:
— Mergem înainte! Poporul plătește, noi chiriașim, și igrasia prosperă. E o situație… famelie mare, renumerație mică, după buget, coane Fănică!
