Unul dintre personajele-cheie din scandalul care a zguduit culisele „influenței” din Justiție rupe tăcerea și încearcă să-și curețe numele, public, cu o frază care taie în două toată povestea: „Nu am dat șpagă și nu am denunțat-o ca să beneficiez de reducerea pedepselor”. Omul de afaceri Jean Paul Tucan, denunțător în dosarul în care avocata Adriana Georgescu a fost prinsă în flagrant în timp ce primea 60.000 de euro, spune că a ales să meargă direct la procurori tocmai ca să nu fie „îngropat” într-o suspiciune de corupție și ca să nu ajungă, la rândul lui, într-o situație penală.
Declarațiile lui vin într-un context care inflamează și mai mult cazul: avocata, prezentată drept apropiată de zona PNL, a ajuns între timp din arest preventiv în arest la domiciliu, după ce Înalta Curte a respins propunerea DNA de arestare preventivă și a dispus o măsură mai blândă, cu brățară electronică și interdicții stricte. În același dosar, un bărbat care s-ar fi recomandat „general SIE” este vizat pentru rolul de „intermediar” în promisiuni de tipul „se rezolvă sută la sută”.
„Am venit să-mi apăr dreptatea în instanță, nu să fac aranjamente”
Întrebat de activistul Marian Ceaușescu, în fața instanței, Tucan își construiește apărarea în jurul unei idei pe care o repetă insistent: el pretinde că a fost „ținta” unor promisiuni și că a ales calea denunțului pentru a se proteja.
„Am venit să-mi apăr dreptatea în instanță, nicidecum să fac vreo influență sau vreun aranjament în afara instanței”, spune acesta, încercând să fixeze o linie roșie între ceea ce înseamnă un demers juridic și ceea ce înseamnă trafic de influență.
Miza majoră a declarației sale este însă alta. Tucan știe exact ce suspiciune planează în astfel de cazuri: că denunțătorul ar putea face denunțul pentru a obține avantaje în alte dosare. Tocmai de aceea, el lovește frontal în această idee.
„Eu nu am făcut denunț să beneficiez de reducerea pedepselor din alte două dosare”, afirmă Tucan, în încercarea de a închide discuția înainte să înceapă.
E un mesaj care, în termeni de imagine publică, e calibrat la sânge: nu doar că se declară nevinovat de șpagă, dar sugerează că denunțul a fost o reacție „normală” a unui om de afaceri care vrea să nu fie considerat corupt.
„Ea m-a căutat pe mine, nu eu pe ea”
O altă piesă importantă din puzzle-ul pe care Tucan îl împinge în față este felul în care spune că a început relația cu avocata Adriana Georgescu. Pentru public, întrebarea e simplă: cine a inițiat contactul și de ce?
„Nu știu de unde știa că am nevoie de sprijin juridic, probabil din presă, probabil din sursele publice și ea m-a căutat pe mine, nu eu pe dumneaei”, spune Tucan.
Apoi introduce un detaliu cu rol dublu, și emoțional, și strategic: familiaritatea. Încearcă să arate că nu a intrat într-o combinație cu un necunoscut, ci că a vorbit cu cineva pe care îl știa de mult.
„Mă cunoștea de 15 ani. Ne cunoșteam de foarte mult timp. Ea m-a căutat și a vrut, a zis că neapărat vrea să vorbească cu mine”, adaugă el.
În această frază se vede și încercarea de a muta responsabilitatea inițiativei: dacă ea a venit spre el, atunci el se prezintă drept un om care a fost „abordat”, nu un om care „a cumpărat” influență.
„Banii sunt ai DNA. Nu sunt banii mei”
Momentul-cheie rămâne flagrantul: 60.000 de euro. În orice astfel de caz, publicul reține suma, iar suma devine eticheta scandalului. Tucan se agață de tehnicalitatea care poate schimba percepția: banii n-au fost ai lui.
„Acei bani, 60.000 de euro, sunt ai DNA-ului, evident, nu sunt banii mei și nici nu i-am dat, să știți”, afirmă el.
Apoi repetă, cu o frază care sună aproape ca un jurământ: „Nu am dat șpagă vreodată ca să mi se facă vreo intervenție și nici nu vreau acest lucru.”
În final, își justifică alegerea denunțului ca o formă de autoprotecție: „Nu am știut dacă e șarlatancă sau nu, eu pur și simplu am vrut să mă protejez, să nu fiu pus într-o situație penală.”
E un discurs care vrea să transmită un singur lucru: eu nu am intrat în corupție, eu am ieșit din ea înainte să devin parte.
Situația juridică a avocatei: de la arest preventiv, la arest la domiciliu
Dincolo de declarațiile denunțătorului, cazul are deja o traiectorie juridică importantă. În dosar sunt vizați Adriana Georgescu și Gheorghe Iscru (bărbatul care ar fi pozat drept „general SIE”), iar la nivelul măsurilor preventive s-a produs o schimbare majoră.
Judecătorii de la Înalta Curte au admis contestațiile celor doi, au respins propunerea DNA de arestare preventivă și au dispus arest la domiciliu pe o perioadă determinată, cu obligația de a nu părăsi imobilul fără permisiune, de a se prezenta ori de câte ori sunt chemați și de a nu comunica între ei. Totodată, s-a dispus purtarea dispozitivului electronic de supraveghere și s-a atras atenția că, la încălcarea obligațiilor, se poate ajunge din nou la arest preventiv.
Pe scurt, instanța a considerat că, în acest moment, controlul asupra riscurilor din dosar poate fi asigurat și fără detenție efectivă. Pentru spațiul public însă, această nuanță se traduce inevitabil într-o întrebare: dacă povestea e atât de gravă, de ce nu rămân în arest?
Ce spune DNA: trafic de influență și bani pretinși în tranșe
În varianta prezentată în actele anchetei, procurorii susțin că avocata ar fi pretins, direct sau prin intermediar, sume de bani pentru influență asupra unor persoane care ar fi putut interveni în dosare penale. În comunicările din dosar apar referiri la promisiuni legate de „rezolvarea” unor cauze aflate la DNA și la Tribunalul București, dar și la intervenții la nivel guvernamental.
În același dosar sunt menționate sume primite anterior, iar flagrantul de 60.000 de euro este prezentat drept o tranșă dintr-o construcție mai amplă. În limbajul juridic, vorbim despre acuzații care țin de trafic de influență, cumpărare de influență, complicități și mecanisme de intermediere.
Important: toate aceste acuzații sunt formulate în cadrul urmăririi penale, iar părțile beneficiază de prezumția de nevinovăție până la o hotărâre definitivă.
„Preț de prieten”: 500.000 de euro și promisiunea că „nu va mai avea nicio treabă”
Partea care transformă dosarul dintr-un flagrant clasic într-o poveste de tip „cutremur instituțional” sunt detaliile despre presupusul „tarif” și despre cum s-ar fi discutat, pas cu pas, calendarul banilor.
În relatarea din actele cauzei, apare ideea unui bilețel cu sume și date, plus o mențiune finală, masivă: „FINAL 500.000”. Se discută despre tranșe de 20.000, 40.000, 60.000 de euro și despre promisiunea că diferența până la 500.000 ar urma să fie remisă „când lucrurile se apropie de final”, dacă „se mișcă” dosarele.
Apare și formula care, pentru orice public, sună ca un trigger: „dacă el spune că se poate rezolva, atunci se rezolvă”. Iar lângă asta, o promisiune de tip „garanție”: dacă nu se rezolvă, „se dau banii înapoi”.
Dincolo de spectaculos, aceste elemente sunt importante pentru că descriu o logică: nu un act izolat, ci o negociere, o etapizare, o „monitorizare” a mersului anchetei și a instanței.
Interceptări, „judecătorul din spatele dosarului” și fantoma influenței totale
În stenogramele vehiculate în spațiul public, apar discuții greu de digerat pentru un stat de drept: referiri la „un judecător al CSM-ului” care ar fi „în spatele dosarului”, la felul în care ar fi „dirijate” cauze, la semne, „cercuri” și etichete invizibile pentru oamenii de rând.
Apare și tema „serviciilor”, prezentate ca având puterea de a închide sau influența dosare, în timp ce președintele ar fi „în altă tabără” și „nu mai e în capacitate să facă asta”. Sunt afirmații extrem de grave în sine, dar, din punct de vedere editorial, trebuie ținute în matca lor: ele sunt relatări dintr-un dosar, în care se verifică dacă vorbim despre realitate, despre fanfaronadă, despre tentativă de înșelare sau despre un mecanism concret.
Asta e, de fapt, marea miză a anchetei: sunt aceste promisiuni un bluff construit ca să stoarcă bani sau sunt indicii că cineva chiar încerca să cumpere pârghii?
De ce contează acum ce spune Tucan
Într-un astfel de dosar, denunțătorul poate fi perceput fie ca „omul care a făcut curățenie”, fie ca „omul care a jucat la două capete”. Declarația lui Tucan încearcă să închidă din start a doua interpretare.
Spunând că banii nu au fost ai lui și că a făcut sesizare „imediat”, el încearcă să își fixeze statutul de persoană care a colaborat pentru că a fost pusă în fața unei cereri ilegale, nu pentru că a fost prinsă cu mâna în borcan.
Dar tocmai aici e paradoxul care ține scandalul viu: cu cât insistă mai tare că nu a vrut „aranjamente”, cu atât publicul va întreba mai apăsat cum a ajuns în proximitatea unei povești în care se discută despre sute de mii de euro, intervenții „sus pe deal” și influență pe toate ușile posibile.
Ce urmează în dosar
În perioada următoare, cheia va fi dublă. Prima ține de probatoriu: dacă procurorii pot demonstra concret traseul promisiunilor, al banilor, al eventualelor contacte și al influenței reale, nu doar pretinse. A doua ține de instanță: măsurile preventive se pot menține, înăspri sau relaxa, în funcție de riscurile evaluate și de evoluția anchetei.
Până atunci, declarația lui Tucan funcționează ca o scânteie: mută centrul de greutate dinspre „avocata prinsă în flagrant” spre întrebarea mai mare, incomodă și cu potențial de cutremur public: cât din ceea ce se vinde drept „influență” în România e legendă și cât e infrastructură?
