În urbea Iașilor, unde cetățeanul așteaptă fluierul ordinii și pasul hotărât al legii, răsună mai degrabă clinchet de linguri și foșnet de hârtii timbrate. O parte din Poliția Locală, cu uniforma strânsă pe burtă și onoarea lăsată la vestiar, a lăsat strada și s-a mutat la tribunal, căci ordinea publică mai rabdă, dar stomacul — niciodată.
Treizeci de melițieni burtoși, moftangii cu ștaif administrativ, nu cer liniște în oraș, ci 48 de lei pe zi, norma sfântă de hrană, ridicată la rang de ideal național. Norma nu mai e mâncare, e doctrină: se interpretează, se invocă, se indexează cu inflația și se apără cu avocați, ca o ciorbă constituțională. În timp ce străzile cer pază, ei cer lămuriri juridice despre „nivelul din decembrie 2020”, problemă grea, de filozofie culinar-legislativă.
Orașul privește uimit cum bastonul se schimbă cu mapa, iar patrula cu ședința. Ordinea publică rămâne pe plan secund, căci prioritar e ca burta să fie recunoscută legal și actualizată anual. Legea e ambiguă, administrația bâlbâită, iar melițianul — flămând doar pe hârtie.
Și tabloul se încheie firesc, la colț de trotuar, între două babe cu pătrunjel:
— Auzi, fă Marioaro, ăștia-s polițiști sau saci cu cartofi?
— Polițiști, fă, da’ de interior… interiorul stomacului!
— Și pentru ce se judecă?
— Pentru ciorbă, Leano. Ordinea mai așteaptă, borșul nu.
Și astfel, între-un fir de pătrunjel și-o burdihană regulamentară, Iașul pricepe adevărul amar: nu lipsa legii ne doare, ci prea-plinul ei… în burtă.
