La hanul Autostrada Viselor Neterminate, pe o masă lustruită cu fonduri publice, se înfruptă doi mușterii vechi: Caricel Pompa, zis Maricel de la Portofel, și Cătă Ourțel, filantropul cu factură. Ambii pozează cucernic, cu privirea la viitor – și mâna în buzunarul altuia.
— Bre, Cătă, zice Caricel, ridicând o halbă cu spumă de promisiuni, eu zic să mai zicem ceva de autostradă! Poporul se hrănește cu speranță, dar noi… cu diurnă!
— Așa să fie, răspunse Ourțel, oftând strategic. Mai dăm un comunicat, mai punem o poză cu vreun ministru nevinovat și gata: fraierii se liniștesc, iar noi ne lustruim aura civică!
În fundul sălii, poporul stă la coadă la rovinietă și privește spectacolul. Unii râd, alții fluieră, alții se întreabă dacă autostrada e doar o metaforă pentru viața românului: mereu începe, niciodată nu se termină.
Caricel și Cătă dau noroc cu paharele pline de PR, în timp ce un chelner trist adună firimiturile de integritate de pe masă. Pe ușă scrie mare: „Ieşirea spre realitate – închisă pentru reparaţii.”
Și-n timp ce poporul se scarpină în buzunar și visul de drum se tot amână, cei doi cavaleri ai asfaltului imaginar își fac planul de viitor:
— Mâine poză cu ministrul, poimâine interviu cu optimism!
— Iar duminică, dragă Caricele, mergem la biserică să ne rugăm pentru fonduri europene!
Râsete, clinchet de pahare și ecoul unui claxon amar:
„Trăiască autostrada! Să ne fie veșnic în construcție!”
