* În România, adevărul și dreptatea au devenit concepte elastice.
* Se întind și se strâng după nevoie, după context și, mai ales, după culoarea politică a celui vizat.
* La unii, o greșeală e „abuz”, la alții e „eroare administrativă”.
Ceea ce într-un județ guvernat de PSD se numește „corupție”, într-un fief liberal devine „strategie de dezvoltare locală”. Și, paradoxal, cei care se proclamă „curați” ajung adesea să fie judecați mai aspru pentru greșeli minore, în timp ce veteranii sistemului scapă cu un zâmbet și o justificare birocratică.
Dubla măsură – regula nescrisă a politicii românești
Recent, numele lui Ilie Bolojan a apărut într-o controversă legată de o plată de 1,5 milioane de euro pentru o „audiență”. Conform DNA, miliardarul vasluian Bogos a fost introdus la premier chiar de către trezorierul partidului, Mihai Barbu. O afacere putredă și încă insuficient cunoscută.
Dacă în locul lui Bolojan ar fi fost un lider PSD, reacția ar fi fost explozivă: titluri în roșu, anchete, proteste, comunicate de la DNA și o întreagă orchestră mediatică pregătită să cânte refrenul „baronilor roșii”.
Dar cum e vorba de Bolojan, omul care a transformat Oradea într-un „model de administrație locală”, tonul se schimbă brusc.
Presiunea dispare, explicațiile curg.
Presa vorbește despre „context administrativ” și „situații interpretabile”.
Se invocă bunele intenții, se sugerează că „a fost doar o chestiune de formă”.
Aceasta este dubla măsură – subtilă, dar omniprezentă.
La unii se caută vinovăția cu lupa, la alții se oferă circumstanțe atenuante din oficiu.
Justiția care a învățat să ezite
Nici instituțiile nu scapă de acest reflex selectiv.
DNA, ANI, Curtea de Conturi – toate funcționează în aceeași ecuație politică.
Nu pentru că procurorii ar fi, în mod conștient, partizani, ci pentru că sistemul a învățat să „dozeze” reacția.
Un dosar care implică un nume PSD trebuie să se miște repede, pentru că publicul așteaptă sânge.
Un dosar care implică un nume liberal sau un „tehnocrat” primește timp. Se analizează, se reevaluează, se lasă să se așeze praful.
Într-o democrație matură, justiția ar trebui să fie o balanță.
La noi, e un pendul care se mișcă în funcție de vântul politic al momentului.
Presa de propagandă– oglinda care deformează după audiență
Nici partea „întunecată” a presei nu mai e arbitru, ci jucător de teren.
Fiecare partid are televiziunile lui, site-urile lui, analiștii lui.
Când un ministru PSD greșește, e „hoțul tipic al vechiului regim”.
Când un ministru PNL greșește, e „un profesionist care a scăpat o virgulă”.
Iar dacă un politician USR greșește, scandalul capătă dimensiuni morale, de parcă ar fi trădat credința poporului.
Astfel, jurnalismul nu mai informează, ci confirmă: confirmă prejudecăți, simpatii, antipatii.
Publicul nu mai caută adevărul, ci își caută tabăra.
Și fiecare găsește exact ce vrea să audă.
Când toți pierdem încrederea
Rezultatul? O țară care nu mai crede în nimic.
Nici în presă, nici în justiție, nici în politică.
Fiecare scandal devine un episod al unui serial fără sfârșit, în care personajele se schimbă, dar scenariul rămâne același.
Oamenii privesc totul cu un amestec de ironie și oboseală: „toți fură, dar unii o fac mai frumos”.
Fără o măsură unică, fără un criteriu moral constant, România rămâne blocată într-un cerc al relativismului.
Aici, nu contează ce ai făcut, ci cine ești când o faci.
Două cazuri, două măsuri
Pentru a înțelege cât de adânc s-a înrădăcinat această mentalitate, e suficient să comparăm câteva exemple recente:
Situație: Contracte publice / favorizarea firmelor locale
Caz PSD: Insula Belina – Liviu Dragnea & Sevil Shhaideh → anchete DNA, condamnări, stigmat public.
Caz PNL: Caz Bolojan → presupusă plată de 1,5 milioane €, fără anchetă, presă indulgentă.
Diferență: PSD – demonizare totală; PNL – explicații administrative.
Situație: Plagiate / etică academică
Caz PSD: Gabriel Oprea → scandal uriaș, pierderea titlului, sfârșit de carieră.
Caz PNL: Lucian Bode → plagiat confirmat, dar menținut în funcție, reacții moderate.
Diferență: PSD – execuție publică; PNL – relativizare.
Situație: Averi și conflicte de interese
Caz PSD: Darius Vâlcov → anchete, condamnare, exil politic.
Caz PNL: Rareș Bogdan → controverse privind averea, dar fără urmări.
Diferență: PSD – stigmatizare; PNL – subiect marginal.
Trei cazuri, aceeași concluzie: în România, faptele contează mai puțin decât eticheta politică.
Dreptatea are nuanțe, iar consecințele sunt dozate proporțional cu imaginea publică a celui vizat. Nu sînt sfinți nici în PSD; dar se pare că alde PNL și nu numai, este populat doar cu îngeri.
Cazul Costel Alexe – o mostră vie de impunitate locală
Un exemplu și mai grăitor al acestei duble măsuri este cel al lui Costel Alexe, președintele Consiliului Județean Iași. Trimis în judecată în două dosare de corupție – unul privind luarea de mită sub formă de tablă, altul legat de abuz în serviciu în formă continuată – Alexe continuă să conducă județul nestingherit. Împarte bugete, aprobă investiții, semnează contracte publice și pozează în lider local de succes, în timp ce justiția își face loc cu pași de melc. Paradoxal, prezența sa este nu doar tolerată, ci chiar acceptată și validată public de lideri naționali care se declară „anti-corupție” — inclusiv de președintele onest Nicușor Dan, cu care Alexe s-a afișat recent în fotografii „prietenești”. Într-o țară normală, un politician aflat într-o asemenea situație s-ar fi retras până la clarificarea acuzațiilor, președintele statului sau premierul ar fi evitat să se afișeze cu el; în România, însă, continuă să decidă cine primește și cine nu fonduri, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
O dublă măsură în forma ei cea mai pură: când legea se oprește la ușa celor care o pot influența.
Comparația cu fostul primar PSD Gheorghe Nichita
Situația devine și mai absurdă dacă o comparăm cu cazul fostului primar al Iașului, Gheorghe Nichita, din PSD. Acesta a fost practic scos din viața politică și obligat să demisioneze în urma unui scandal de natură personală – o presupusă urmărire a iubitei sale –, înainte măcar de a fi condamnat definitiv. Presiunea publică și mediatică a fost uriașă, iar cariera sa politică a fost distrusă instantaneu. În schimb, Costel Alexe, aflat în mijlocul unor dosare de corupție care implică bani publici și interese de stat, își continuă nestingherit mandatul și activitatea politică.
Două cazuri din același oraș, dar tratate cu măsuri diametral opuse: unul doborât pentru un scandal amoros, celălalt protejat în ciuda acuzațiilor penale. Un contrast care spune totul despre cum funcționează „morala selectivă” în România.
O morală simplă și incomodă
România nu duce lipsă de oameni inteligenți, de procurori buni sau de jurnaliști onești.
Duce însă lipsă de curajul de a judeca la fel.
De a spune că o greșeală e o greșeală, indiferent dacă vine din roșu, galben sau albastru.
Atâta timp cât indignarea va fi selectivă, iar presa și justiția vor lucra cu dublă unitate de măsură, vom rămâne o țară suspendată între ipocrizie și neîncredere.
Adevărul nu are culoare.
Dar la noi, se pare, încă se vinde la metru – roșu, galben sau albastru.
