Într-o dimineață de toamnă, în salonul înmiresmat al partidului, Pușcașul Vasile stătea pe un fotoliu prea mare pentru umilința lui și privea solemn. În mâna soră a lui stânga, ținea o pușcă veche, despre care nu se știa dacă mai trage sau dacă stă doar degeaba.
Focul? Era așa cum se obișnuia odinioară, cu mult circ și gesturi mari; dar acum nu mai știe exact – uneori trage, alteori doar fumează. Deasupra lui, președintele partidului îl privea cu ochi de tată adoptiv, binecuvântându-l în taină, de parcă dosarele vechi și decrepite, stropite cu NUP sau nu, și scandalurile cu adolescente care se plângeau de mama focului la procorori dar se pare că degeaba, nu erau decât niște hârtii prăfuite, bune de făcut origami.
Și așa, între fum de pușcă veche și aplauze politice, Pușcașul Vasile trăia fericit în felul lui, când cu stânga, când cu dreapta, un erou caragialesc al absurdului românesc: între vinovăție și iertare ipocrită, între foc și fum, între scandal și aplauze.
Pe hol, două membre ale partidului se uitau la el cu ochi curioși:
— Tu crezi fată, că mai ia foc pușca Pușcașului?
— Hm… dacă-i mai dă cineva o plamă două, acolo, poate… sau poate doar fumează iar.
— Păi lumea vorbește că ar mai înghesui câte o cameristă, pe acolo, prin hotelul dumisale…
— Eh, dragă, noi credem că e doar bârfa!
Și amândouă izbucniră în râs, în timp ce Vasile scutura pușca… sau poate doar praful ei imaginar.
