În urbea cu parfum de tei și praf de șantier, o ceată de fotbaliatori se îndeletnicește cu o nouă artă modernă: mima efortului pe bani publici. Politehnica Iași, zisă și „Fata Morgana a Moldovei europene”, s-a dus la Târgu Mureș cu aerul unui boier de provincie care-și caută onoarea în buzunarul altuia. A găsit doar patru goluri și-o rușine monumentală. Pe teren, jucătorii s-au plimbat ca niște domnișori de pension: pași mărunți, priviri lungi, nicio picătură de sudoare — doar parfumul costului de întreținere. De pe bancă, antrenorul, un Socrate al tacticii fără idei, privea contemplativ, ca un filozof surprins că mingea nu se mișcă singură. Iar în tribună, contribuabilul ieșean – spectator și sponsor fără voie – ofta adânc: „Ăștia ne-au luat și speranța la rată fixă!” Poli Iași trăiește, ce-i drept, dar numai din perfuziile bugetului local, care i se administrează lunar ca unui pacient de lux aflat în comă sportivă. Cât despre managerii clubului, ei semnează ordine de plată cu solemnitatea unui notar care îngroapă idealuri. Nu e corupție, Doamne ferește, ci doar iubire de fotbal – genul acela care costă milioane și dă zero puncte. Și uite-așa, Copoul a ajuns o grădină a iluziilor unde se udă peluza cu bani publici și se cultivă mediocritatea în seră.
Scurt dialog între doi judecători cătrăniți, la cafenea:
— Măi Costache, ne fac ăștia vinovați de toate!
— Așa e, Mărică… lumea strigă la noi, da’ fotbaliștii își iau prima de tăcere!
— Hai să scriem doamnei Oana Gheorghiu: „Stimabilă, luați-vă de mascații din Copou, nu de noi, că noi barem muncim la umbră, nu la soare!”
— Corect, onorabile! Că la Poli Iași e atâta justiție câtă apă-n puțul din Sahara!
