Într-o țară unde garniturile de tren vin mai rar ca inspirația la un consilier local, nea Romicâ, filosof de aeroport și curator de gânduri neterminate, ține simpozioane de sculptură în văzul porumbeilor și al bagajelor pierdute. Cu pălăria pe ceafă și cu un aer de Brâncuși răsturnat în fotoliu de business class, el veghează opera eternă: „Coloana Infinitului Birocratic”.
La conferință, veni și dom’ prim-al-vizionar, Bolo Taetot, care, între două incendii administrative și un toast cu paie, declară:
— Avem nevoie de artă! Avem nevoie de viziune! Avem nevoie de… fonduri europene!
— Da, da… să ne înălțăm spiritual, zise nea Romicâ, făcând cu mâna spre o grămadă de piatră ce simboliza, desigur, „Așteptarea unui Avion Low-Cost”.
În fundal, țara ardea molcom. Ba o pădure, ba o licitație, ba un sat, ba o viitură care lua tăt satul cu ea. Dar la aeroportul lui Romicâ domnea calmul etern al artei neînțelese. Se mai aprindeau și niște protocoale, dar asta nu ținea de Romicâ. El sculpta în absență. În gol. În cont bancar.
— Dăm foc la prejudecăți! a țipat Bolo Taetot, aprinzând, din greșeală, dosarul cu strategia de mediu.
— Totul e simbolic, zise Romicâ, în timp ce se retrăgea în zona VIP a unei conferințe despre „Cum să devii artist prin PowerPoint”.
Și astfel, între un toast cu piure și un discurs în PowerPoint-ul lui Dumnezeu, țara mergea înainte. Sau înapoi. Nu era clar. Dar mergea.
