În odaia mare de consiliu, luminată slab de lampa patriotismului de partid, se adunară onorabilii guvîrnatori ai patriei, care mai de care cu obrazul rumenit de grijile țării și burta plină de idealuri.
– Monșerilor, începu onor vicepremierul Anastasiu, cu glas sugrumat și batiste umezite de emoție, se pare că circumstanțele circumvolutive mă obligă a face un pas înapoi.
– Pasă-mi-te, zise domnul B., dar ce s-a-ntâmplat, onorabile? Te-au prins iară cu mâța-n sac?
– Nu! Cu sacul-n mâță, adăugă o voce din colț.
Râsete, zeflemele, o palmă se aude pe spinarea unui stenograf nevinovat. Anastasiu oftează dramatic, cu ochii spre tavanul patriei.
– Presa ticăloasă și opozanții subversivi m-au ponegrit. Zic că am fost văzut la chermeza ministerială cu șpaga la purtător pentru boierii anafîști. Minciuni sfruntate, doar dădeam, nu luam, nu mă-n-bogățeam și asta pentru supraviețuire desigur!
– Monșer, ce vrei să faci? îl întreabă cu accent preocupat domnul C., consilier de imagine și alibi.
– Demisionez, dar cu demnitate! Mă jertfesc pentru țară, ca să nu mai sufere poporul de rușinea altora!
– Poporul? întreabă cineva mirat. Care popor? Al nostru sau al celorlalți?
Anastasiu își smulge cravata (de firmă), își scutură discursul pregătit pe foi cu antet și părăsește sala sub aplauzele colegiale ale celor ce speră, în taină, la scaunul său.
La ieșire, jurnaliștii:
– Domnule Anastasiu, regretați ceva?
– Doar că n-am demisionat mai devreme, când era moda și mai puțină presă!
Și astfel, în ziua de joi cu nor deasupra guvernării, duios, Anastasiu demisiona… dar se zvonește c-ar fi revenit vineri, ca „expert tehnocrat în demisii controlate”.
