Într-o lume în care cuvintele “compasiune”, “solidaritate” și “responsabilitate socială” par adesea golite de sens, povestea acestui adolescent ne reamintește că suferința nu are vârstă, iar lupta pentru demnitate se poartă în tăcere, în colțuri uitate de lume.
Are doar 18 ani. Tocmai a devenit major, dar maturitatea i-a fost impusă cu forța de viață, nu aleasă. Luni are examenul de absolvire a școlii profesionale, însă gândul la viitor este înăbușit de realitatea prezentului: acum două luni și-a înmormântat mama, bolnavă de ani de zile, pe care a îngrijit-o singur, ca un adult epuizat înainte de vreme. Iar acum, tatăl – ultimul om apropiat care i-a mai rămas – este și el grav bolnav, în fază terminală, măcinat de cancer cu metastaze. În tot acest coșmar, băiatul este singur. Nimeni nu-i bate la ușă, nimeni nu-i oferă sprijin, o vorbă bună sau măcar un sfat.
Locuiește într-o cameră de doar 2 metri pe 2, într-o chirie modestă, în condiții greu de imaginat. Nu e clar din ce reușește să plătească acel acoperiș precar. Autoritățile par absente, centrele de îngrijiri paliative sunt pline, iar sistemul care ar trebui să-l sprijine, îl ignoră.
“Am discutat cu el aseara si e impacat cu situatia dar totusi ii este frica. Este singur, fara ca, cineva macar sa-i dea un sfat…poate cineva are o idee cum putem sa-l ajutam? Oncologia nu are locuri pe paleatii, nu stiu…statul nu se implica…si totusi un copil sufera in tacere. Singurul moment de alinare este cind merge pe malul apei CUG, singur, in noapte”, a povestit Daniela M, autoarea postarii.
