Un articol publicat de REPORTER DE IAȘI pe 25 iunie 2025 ridică întrebări serioase nu despre presupusele fapte ale funcționarului Emanuel Smântână, ci despre modul în care presa poate deveni instrument de presiune publică și distorsionare a realității juridice. Aceasta „lovitura de presă” sfidează toate principiile deontologiei profesionale în ceea ce privește meseria de jurnalist, aruncând această profesie în derizoriu și stricând imaginea breslei în general. Dincolo de stilul ironic și narativul bombastic, lipsesc exact lucrurile esențiale: acuzații oficiale, probe și echilibru.
Presupuneri în loc de probe
Textul semnat de Cezar Moraru pornește de la o observație factuală: funcționarul Emanuel Smântână și-a lichidat regimul matrimonial comun cu soția sa în luna ianuarie 2025. A urmat un partaj voluntar, perfect legal, documentat notarial. De aici și până la a spune că “și-a pus vila la adăpost de DNA” e un salt nu jurnalistic, ci ideologic. Nu există niciun document care să arate că Smântână este inculpat, suspect sau cercetat penal. Nu există nicio hotărâre care să ateste că tranzacția a fost fictivă, simulată sau ilegală. Dar există o narațiune bine închegată: cel care „știa”, „a tolerat”, „a beneficiat din pixul primarului”, „a pus averea la adăpost” – toate verbe alese pentru impact emoțional, nu pentru valoare probatorie.
Drepturile civile nu sunt infracțiuni
Faptul că un soț renunță prin partaj la cota sa dintr-un bun comun nu este o infracțiune. Este o prerogativă civilă recunoscută de Codul Civil, art. 360 și următoarele. Chiar și în cazul unui proces penal, o asemenea operațiune ar putea fi anulată doar dacă instanța ar dovedi caracterul simulat sau fraudulos. Dar aici nu suntem nici măcar într-o fază de urmărire penală. Nu există o învinuire oficială. Nu există un rechizitoriu. Doar o presiune mediatică. Este incorect și, mai grav, periculos pentru ordinea de drept să acuzi pe cineva public de fapte penale doar pentru că „a făcut partaj într-un moment suspect”.
Dublu standard și moralism ieftin
Un alt fir narativ ține de „veniturile mari” ale familiei Smântână-Bild. Se insinuează că salariile de 4.200 euro lunar din fonduri publice ar fi „suspicioase”. În realitate, sumele sunt conforme cu Legea salarizării unice (Legea 153/2017), iar fiecare leu este impozitat și declarat. În lipsa unor dovezi de trafic de influență, abuz sau fraudă, a pune în discuție venitul unei familii doar pentru că este mai mare decât media este pur și simplu populism jurnalistic. Același moralism e aplicat și în cazul mașinii de familie, a terenului moștenit sau a donațiilor de la părinți – aspecte complet legale, dar prezentate ca și cum ar constitui probe într-un dosar penal imaginar.
Atacul la imagine – scopul real?
Tonul articolului, limbajul conotativ („din burtă”, „a rămas doar cu ratele”, „casă trecută pe nevastă”) și refuzul evident de a publica poziția persoanelor vizate trădează nu o intenție de informare, ci de stigmatizare. Presa devine astfel nu câine de pază al democrației, ci unealtă de construcție a vinovăției prin presiune publică. Când spui că cineva e „om-cheie într-un dosar penal”, fără a avea vreo calitate procedurală în acel dosar, încalci grav principiul prezumției de nevinovăție. Când insinuezi că un drept civil – partajul – e o metodă de „a scăpa de DNA”, fără o hotărâre care să o ateste, practici defăimarea, nu jurnalismul.
Concluzie: Dosarul nu există. Presiunea, da
Articolul în cauză nu vorbește despre un dosar penal în care Emanuel Smântână este inculpat, ci despre o anchetă generală a DNA în cadrul căreia i se atribuie indirect responsabilități și intenții neprobate. Se face acest lucru pe baza unor tranzacții legale, unor venituri legale și a unor fapte administrative fără relevanță penală directă. Modul în care a fost redactat articolul, lipsa dreptului la replică anterior publicării, și tonul folosit – de la subtitluri ironice până la limbaj conotativ („punere la adăpost”, „din pixul primarului”) – încalcă grav deontologia jurnalistică (v. Codul Deontologic al Jurnalistului, art. 1, 3, 4 și 6). Considerăm că articolul este construit pentru a produce prejudiciu de imagine, nu pentru a informa corect opinia publică.
Într-o societate democratică, acuzația și condamnarea se fac în instanță, nu în redacție. Nu orice funcționar public este corupt, nu orice partaj este o sustragere de la justiție, iar nu orice venitură decentă înseamnă „avere suspectă”. Presa are dreptul să ancheteze. Dar are și obligația să o facă cu bună-credință, cu probe, cu respect pentru adevăr și pentru demnitatea persoanei. Când acest echilibru dispare, ce rămâne este doar o formă modernă de linșaj. Publicația noastră își rezervă dreptul de a taxa orice derapaj de la profesia de jurnalist, a cărei menire este să slujească interesul public, nu să facă execuții publice mediatice, dincolo de orice urmă de deontologie profesională.
