Unchiul Vanea, unchiul Cehov si noi…

0
3,895 views

Dupa ce a tatonat lumile cehoviene cu spectacolul Alte trei surori de la Petrosani, Antonella Cornici propune, la Teatrul „Mihai Eminescu” Botosani, un Unchiul Vanea prin care isi certifica oficial intalnirea cu Cehov. E un spectacol test, atat pentru Cornici, cat si pentru trupa botosaneana, pusa fata in fata cu un text major, cu partituri complexe si, mai ales, cu provocarea unei auto-depasiri. O trupa pe care Antonella Cornici o cunoaste foarte bine: a mai lucrat aici Priveste inapoi cu manie (J. Osborne) si Cartofi prajiti cu orice (A. Wesker), ambele spectacole inca figurand pe afisele Teatrului.

Unul dintre punctele forte ale actualei montari il constituie lectura necanonica, originala, a textului cehovian, cu asezarea catorva accente menite a sublinia relevanta actuala a piesei, si cu o serie de redimensionari curajoase ale unor personaje scoase de pe drumurile indelung batatorite ale montarilor pe Unchiul Vanea. Evitand tezismul unui mesaj unilateral formulat, regizoarea pare ca pleaca de la un detaliu al textului: acele secvente cand personajele vorbesc despre cei ce vor fi peste o suta-doua de ani, adica tocmai despre noi. Cehov ne vorbeste, ni se adreseaza din timpul lui implicandu-ne si facandu-ne sa meditam asupra a ceea ce am devenit. Tocmai de aceea, Cehov insusi devine, indirect, personaj, situatie fin indusa prin cateva momente in care numele sau este rostit. In actul doi, Serebreakov ii cere Elenei sa i-l caute in biblioteca pe Cehov. Ultima replica a spectacolului – „Sa mi-l cauti dimineata pe Cehov” – reitereaza referentialitatea: cautarea lui Cehov, prin Cehov, devine o problema care nu il priveste doar pe Serebreakov, ci, in egala masura, si pe noi. Unchiul Vanea se intersecteaza cu „unchiul” Cehov in intentiile lor de a vorbi despre ceea ce este si ceea ce ar putea fi …omul.

Lectura regizorala modifica, apoi, coordonatele spatio-temporale, in sensul unor esentializari care, pe de o parte, concentreaza actiunea in clasica unitate de timp, iar pe de alta parte organizeaza spatiul labirinticei case intr-un mod care combina conventia cu o vizualitate cu totul si cu totul remarcabila. Intrarile si iesirile personajelor sunt relativizate in raport cu textul. Pariul regizorului este de a puncta o anume permanentizare simbolica a lor. Nimeni nu pleaca nicaieri de pe aceasta mosie, sunt toti captivi aici ca intr-un „sine” spatializat, ratacind prin incaperile decupate de rame pe care personajele le poarta, miscandu-le in coregrafii poetice si elocvente (Victoria Bucun este, fara indoiala, unul dintre coregrafii importanti ai teatrului romanesc de azi) tocmai pentru neputinta evadarii. Uneori, intreg acest spatiu (scenografia este semnata de Alina Dinca Puscasu) pare ca evoca interiorul unei minti omenesti. Pe franghii (ganduri) verticale atarna carti, animale impaiate, pahare, semne ale omenescului, padure suspendata prin care circula fragmente de muzica instrumentala, in mare parte variatiuni din The Doors. La rastimpuri, elemente de blitz-light (light-design-ul ii apartine lui Lucian Moga) scurtcircuiteaza scena, anuntand rupturi de adancime, fracturari ale ratiunii, clipiri ale abisului ce ne supravegheaza pe toti.

Intr-o astfel de revizitare, textul lui Cehov isi reconfirma validitatea. Nu doar pe marile lui directii (retorica pledoarie pentru acel „Sa muncim, trebuie sa muncim!”), ci si in zonele secunde: puseurile ecologiste ale lui Astrov vizeaza explicit judetul din nordul tarii (desigur, Botosani), la fel aluziile la conditia intelectualului de provincie sau, in general vorbind, existenta anosta si dezolanta dintr-un colt de tara, colt care nu mai are legatura cu Rusia (derusificarea textului este evidenta), ci cu oricare dintre regiunile/ judetele noastre. Si este frapant cat de bine se pliaza pe amaraciunile economice ale Botosaniului unele inserturi sociale ale Unchiului Vanea

Cred ca marele pariu castigat al spectacolului ramane vizualitatea sa, eleganta constructie regizorala bine servita scenografic in special pe elemente ce tin de decor. Ma gandesc, spre exemplu, la separarile verticale ale spatiului scenic cu panze imense ce obtureaza, etapa cu etapa, cele patru acte ale piesei, dezvoltand deopotriva o tema spectacologica a uitarii, dar si una a spectralului, a dematerializarii progresive. Sau la geometrizarile atat de plastic organizate ale unor banale, dar pline de sens rame. Sau la solutii individuale/ per personaj precum tribuna de la care uneori (ne) vorbeste Serebreakov, ori jocul de puzzle pe care, obsesiv, incearca sa-l tot rezolve dadaca Marina. Sau bustul omniprezent ce poate fi, in egala masura, al lui Cehov, al lui Serebreakov, sau al senatorului, tatal lui Vanea.

Temele muzicale din The Doors (inteligenta si sensibila ilustratia muzicala a lui George Dancu si Cosmin Lupan) deschid spectacolul catre un orizont al transei, al ritmurilor hipnotice, perdele sonore ce acompaniaza delicat textul rostit de actori. O discutie aparte o genereaza costumele si accesoriile vestimentare, cu trimiteri, in cazul unor personaje, la hippiotismul anilor 60, din care se recupereaza in special acea dorinta de iesire din sine, de evadare. Sunt si scene in care se produc anumite incongruente stilistice: bunaoara, rafinamentul ostentativ al tinutelor Elenei amprenteaza personajul intr-o directie ce nu are legatura cu spectacolul; sau rochia de basm rusesc a dadacei si ochelarii a la John Lennon pe care dadaca ii poarta pe crestet. Dincolo de astfel de observatii, cred ca este una dintre cele mai bune scenografii pe care le-a semnat pana acum Alina Dincu Puscasu. Sper ca lucrul la acest spectacol o va ajuta sa-si decida mai clar viitorul artistic si sa evite zonele de bazar colorat in care au dus-o colaborari cu creatori de duzina. Are imaginatie, executiile ii sunt riguroase si apte de semnificari poetice. Merita toata atentia!

Nivelul constructiei spectacolului nu este atins, din pacate, de toti actorii din distributie. Trei partituri mi-au atras atentia la spectacolul de premiera. In primul rand Marius Rogojinschi intr-un Serebreakov cu totul si cu totul special, in care nu mai gasim nimic din acreala existentiala cu care ne obisnuisera cele mai multe abordari. Rogojinschi are vana de actor adevarat, intuitii care il ajuta enorm in relatia cu rolul si, mai mult decat orice, carisma, ingredient tot mai rar, din nefericire, in teatrul romanesc. Ii iese un Serebreakov histrionic, energic, amestec pitoresc de inocenta jucata si egoism furibund, personaj de un comic irezistibil, foarte detaliat lucrat, dotat cu ticuri verbale si gestuale, ceremonios si fals indatoritor, un tiran caricaturizat …de toata frumusetea. O bijuterie de rol si un reper solid in istoria interpretarilor romanesti pe Serebreakov.

In al doilea rand, Ioan Cretescu, in rolul lui Vanea, compune, corporal (foarte bine aleasa expresia umerilor) si psihologic, o umilinta sparta de explozii incontrolabile. Ii ies in special scenele in care e singur. In actul doi, cel mai bun al spectacolului, in verdele acvatic propus de Lucian Moga, are momente tulburatoare, imposibil de uitat. E un Vanea foarte bine definit, cu alura de evreu balcanic, fioros si, totusi, de o blandete coplesitoare.

In fine, al treilea plus il are Lenus-Teodora Moraru, in Maria, prezenta foarte densa, acompaniind ca un ecou laudativ manifestarile profesorului. Sobra si definitiv ferecata in propriile-i limite, Maria, cu vestimentatiile ei exuberante, livreaza aliaje de sinistru, grotesc si comic, functionand in excelenta relatie cu Serebreakov.

Nefinisat mi s-a parut a fi personajul Teleghin, in care Petrut Butuman pare ca se opreste mereu la jumatatea drumului. In Dadaca, Irinei Mititelu ii reuseste un personaj pitoresc, vag exotic, ale carui treceri prin scena, in scaun mobil, lasa urme in memoria spectatorului. Sonia (Alexandra Vicol) nu se integreaza in formulele spectacolului; are stridente si lamentouri care fac personajul previzibil si lesne epuizabil. Foarte discutabil cuplul alcatuit Sorin Ciofu (Astrov) – Gina Patrascu-Zamfirache (Elena). Avem de-a face cu un Astrov apatic, decorativ, ascuns in spatele unui fular rosu – insuficient asorteu erotic la rosul vestimentar al Elenei care, in treacat fie spus, are mai mult datele Ranevskaiei din Livada de visini. Componenta erotica a spectacolului de la Botosani este mult diluata de aceasta relatie care pur si simplu nu functioneaza, ramanand intr-un registru al formalului.

Botosaneanul Unchi Vanea se impune ca un spectacol puternic, o constructie solida conceptual si estetic. Este, de departe, cel mai frumos spectacol pe care l-am vazut in ultimii ani la Botosani.

Teatrul „Mihai Eminescu” Botosani – Unchiul Vanea, de A.P.Cehov. Regia: Antonella Cornici. Scenografia: Alina Dinca Puscasu. Ilustratia muzicala: George Dancu si Cosmin Lupan. Coregrafie: Victoria Bucun. Light design: Lucian Moga. Cu: Ioan Cretescu, Marius Rogojinschi, Sorin Ciofu, Gina Patrascu-Zamfirache, Alexandra Vicol, Lenus-Teodora Moraru, Irina Mititelu, Petrut Butuman. Data premierei: 18 februarie 2018.

Călin Ciobotari

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here