Traversand Orasul marilor iubiri

0
1,799 views

Dionisie Vitcu

Cand astepti sa se implineasca o dorinta vitala pentru destinul tau, timpul e lenes si-ti pune rabdarea in cumpana. Zilele oricat de insorite ar fi, oricat de minunat ti-ar parea Dulcele Targ, inima asteapta inseninare, dar… iti vin mereu in minte versurile poetului… nu am mijloace, nici e putinta de a ma face dupa dorinta.

„Portarul teatrului, spatos si sfatos, se intretinea cu vorbe mascaragioase cu cei cativa muncitori care-l provocau”

Venisem in orasul marilor iubiri, si urmele poetului, printre batranii tei, le simteam ca orice nou sosit la Iasi cu gandul de a ramane pentru totdeauna. Voiam sa ma simt ca acasa in Teatrul National. Trecuse timpul, si… septembrie intarzia in vara anului 1967. Artistii Nationalului erau in vacanta si cautam sa-i intalnesc, sa-i cunosc de aproape, dar mai ales sa-i vad la treaba pe scena. Nimeni, nimeni nicaieri, si nimeni nu ma cunostea. In jurul cladirii, la ciuperca teatrului, lucrau cativa muncitori, fara chef si osteneala, fara sa dea in branci. Nu erau grabiti in treaba lor, ca mine. Intrand in vorba aflu ca ciuperca va deveni o anexa in stilul constructiei clasice, pentru niscaiva birouri. Lucrarea a durat multa vreme, pentru multi bani si gurile rele ziceau ca s-ar fi putut construi un teatru nou, mai ieftin si intr-un timp mai scurt. Cine stie! Barfe.

Portarul teatrului, spatos si sfatos, se intretinea cu vorbe mascaragioase cu cei cativa muncitori care-l provocau. Sta cat e ziulica de mare cu tigara-n dinti pe un scaunel in fata intrarii artistilor si se uita la femeile care intrau si ieseau din Maternitatea Cuza Voda. Mi s-a parut mucalit. M-am apropiat, cu gand sa-l intreb cate ceva despre inceputul stagiunii. Ce putea sa-mi spuna portarul teatrului, dar… cand omul nu are ce face… intre timp dinspre statia de tramvai, din dreptul Filarmonicii Moldova, un domn tanar, cu alura de artist se apropia si portarul s-a ridicat in picioare.

Mircea Filip, carturarul de la teatru…

Intentia de a ma conversa cu portarul m-a parasit. Ma interesa artistul si mi-ar fi placut sa intru in vorba cu el, dar nu s-a intamplat. Mi s-a parut grav si inchis. Am avut timp sa-l observ si pentru moment puteam sa-l descriu. Inalt, subtire, cu fata prelunga, cu ochii negri, adanci, melancolici, cu par bogat negru, ondulat, cu nasul drept deasupra gurii cu suras amar, imbracat elegant in tinuta de vara. Parea sa fie student, dar afisa o maturitate care ma contrazicea. Iertata sa-mi fie repetarea, am mai facut-o in alta parte, dar o fac si acum aici. Imi place sa fac analogii intre oameni cu chipuri interesante si chipurile statuilor din parc care mi-au impresionat copilaria. Chipul omului intalnit intaia oara, pentru prima data, vorba lui nenea Iancu, mi s-a parut ca e coborat de pe soclul din curtea bisericii Romano-catolice din Suceava. O asemanare izbitoare cu Ciprian Porumbescu. Mi-a devenit un om drag, fara sa-l cunosc de aproape, dar nu numai din acest motiv. Cine l-a cunoscut pe Mircea Filip de aproape l-a dorit prieten si prietenia lui avea o valoare deosebita. Artistul pe care l-am vazut intrand in Teatru, atunci cand conversam cu muncitorii de pe santierul ciupercii, era noul secretar literar al Teatrului. Carturarul adus de pe bancile Universitatii, de primul meu director, profesorul Ilie Gramada, i-a fost student stralucit, aveau o legatura sufleteasca, ascunsa noua, dar nu si mie, ca, daca ar fi fost alte timpuri, cine stie daca nu m-as fi scolit si eu la Cernauti. Gramada si Filip erau legati de Bucovina, cum am aflat mai tarziu,  la fel ca alt carturar ce mi-a fost director, M.R. Iacoban. Ma simt legat de ei prin aspiratiile si treptele urcate  de mine.

Mircea Filip s-a nascut in Basarabia, a copilarit si a facut scoala in Bucovina, la Suceava, mai tarziu a continuat studiile la Iasi

Cand, in sfarsit, lumea teatrului a inceput sa se adune, sa dea semn ca stagiunea incepe, m-am apropiat si eu. N-am simtit un entuziasm la cei cativa actori apropiati ca varsta. Ce-i drept, nici eu nu le-am sarit in brate. Pe Domnul Filip, ce mi-l inchipuiam coborat de pe soclu, nu-l vedeam printre artisti. Intra devreme in teatru si pleca tarziu. Artistii vin tarziu si pleaca foarte tarziu.

„Iti multumesc, Mircea!”

Cum alta treaba n-aveam decat sa cunosc toate cotloanele Teatrului, am nimerit odata sub o scara la subsol, printr-o usa deschisa, la o debara. O lumina galbena, imblanzea florile de mucegai de pe zidul scarii. M-am apropiat si-am vazut la o masa printre teancurile de carti in dezordine, chipul carturarului ingandurat. Mi-a simtit prezenta, si-a ridicat privirea din carte si mi-a suras. Intra mi-a zis, dar n-am un scaun. Secretariatul literar se va muta in alta incapere, mi-a promis domnul profesor Gramada. Atunci, si asa, l-am cunoscut intaia oara pe viitorul meu prieten, primul din Teatrul National. Am inceput sa-l vizitez si-am simtit ca ma agreeaza, ca stie multe despre activitatea mea de la Teatrul Tineretului si nu numai de acolo. Parea totdeauna grav, dar daca-i stateai mai mult in preajma, descopereai umoristul fin, cu dar de povestitor mucalit. Nu era deschis fata de toti, descoperea foarte repede cine-i sta in fata si de asta parea rezervat.  Pretuia mult actorii talentati, dar nu se arata entuziasmat. Teofil Valcu era idolul lui. Mosu, asa era alintat Teo, il insenina, il inveselea in orice juca pe scena si ori de cate ori il intalnea in civilie.

Dupa debutul meu pe scena Nationalului, in Opinia Publica, am intrat in gratiile lui si-am simtit prietenia consolidata.

Scriitorul Mircea Filip si-a dedicat o mare parte din viata Teatrului National si a iubit teatrul ca arta, in tot ce are specific. Repertoriul teatrului, intr-o lunga perioada se datoreaza alegerilor facute de el. A dramatizat Povestea vorbei, Istoria ieroglifica impreuna cu Catalina Buzoianu, Neuitata restanta, Planeta Sadoveanu, Vulturul razbunarii, libret pentru Opera, Arcade peste timp, libret pentru Filarmonica, scenariul Marea Unire, Dobrovat o coborare in istorie, Mircesti, gradina poetului. S-a ocupat de traduceri si a recomandat piese intrate in spectacole de mare succes… Celestina Fernando de Rojas, Amfitrion de Peter Hacks, Capitanul din Köpenick de Carl Zuckmayer. A primit premiul USR pentru Istoria ieroglifica, iar revista Tribuna la premiat pentru Arlechinul, revista de cultura teatrala coordonata in colaborare cu Val Condurache.

Avea un cult pentru fratele sau mai mare, scriitorul Traian Filip, despre care mi-a vorbit de multe ori cu lacrimi in ochi.

Pastrez cateva carti cu autograf pe care le rasfoiesc din cand in cand cu emotie. Il gaseam mereu in Teatru, intr-o incapere noua, si de multe ori era vizitat de carturari ieseni care-l pretuiau mult. Cel mai des il vizitau profesorul universitar Florin Faifer si poetul Nicolae Turtureanu. Dupa plecarea la Bucuresti, l-am intalnit cand lucra la biblioteca Institutului Politehnic, si mai tarziu intr-un tren, unde, impreuna cu Cezara, doamna lui, mergeau la un eveniment de familie. Erau fericiti ca se casatorea unul dintre baietii lor. Trecuse multa vreme si nu l-am recunoscut pe domnul inalt, suplu, cu fata prelunga, cu ochii negri si adanci, cu zambet impacat cu viata, cu parul alb, alb ondulat si cu sprancene de Mos Gerila. Zambindu-mi si putin mirat mi-a zis nu ma mai cunosti, am ezitat sa-i rapund, mi-a intins mana si s-a recomandat, Mircea Filip. Mi-au dat lacrimile si l-am imbratisat. Mircea purta in suflet nostalgia dupa prietenii lasati intre cele sapte coline, in Orasul marilor zidiri, sa admire teii infloriti si plopii fara sot, impacati cu gandul ca le-au mai ramas doua cai – una spre Eternitatea si alta spre Capitala… poate si a treia, spre America si Canada. Mi-am amintit atunci de prima intalnire de la subsolul Teatrului, de vraful de carti, de indemnurile lui, ca noi actorii sa citim, sa scriem si sa ne alegem amintirile pentru mai tarziu. Cativa i-au ascultat indemnul, printre care cu modestie ma numar si eu. Iti multumesc, Mircea.

 

 

 

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here