Cacao şi interes de stat

– despre mari bărbaţi de stat şi de umblat ai epocii Iliescu –

Nu-mi amintesc ca vreo persoană de încredere să-mi fi transmis un decalog explicit, în vremurile ceauşiste ale pseudo-patriotismului multilateral lăbărţat, cînd s-au format primele mele opinii raţionale despre ceea ce ar trebui să facă un cetăţean decent pentru statul de care aparţine. Nici părinţii, oameni cumsecade, la locul lor, nici profesorii serioşi, care m-au influenţat decisiv, nu cred că mi-au pus în faţă vreun catehism pozitiv al relaţiei cu statul : ” Măi băiete, uite aşa şi aşa  … „. Pe atunci, statul era ( 97 % ) doar un teasc, o închisoare cît toată ţara, în care încercai să supravieţuieşti cît mai întreg.

Ori poate că va fi fost şi aşa ceva, nişte vorbe explicite. Dar probabil că acel ipotetic episod a fost înecat de mareea greţoasă a leorbăielii mecanice, agresive, care inunda televiziunea, radioul, ziarele şi tot spaţiul public al ultimului deceniu comunist. Aşa că nu ştiu să vă spun cum a ajuns în mintea mea acest principiu : indiferent de opţiunile pe care le ai în politica internă, există situaţii în care trebuie să faci abstracţie de ele, atunci cînd interesul de stat o cere.

Ştiu, sună cam pompos. Şi tare naiv, în epoca post-comunistă. Aveam să mă conving de asta la 28 de ani, ca tînăr jurnalist ajuns în nişte circumstanţe destul de neobişnuite, dincolo graniţa de Est a Romîniei. Era doar un prim episod din lungul drum al înţelegerii unui adevăr tare aiurea : după 1990, statul romîn şi-a schimbat blana, dar a rămas un mecanism toxic. Un duşman al cetăţeanului care îl întreţine şi îl suportă, cu un stoicism prost întrebuinţat.

Vorba domnului Dan Barbilian, ” eram mult mai prost pe-atunci „. Nu că acum m-aş fi deşteptat prea tare, dar măcar mă iluzionez că nu mai cred chiar aşa uşor în dihori vegetarieni.

Consultant politic ” acoperit „

În vara anului 1996, întîmplarea făcuse să ajung membru al unei mici echipe care lucra, la Chişinău, pentru un scop ce părea iluzoriu pentru majoritatea observatorilor vieţii politice din Basarabia post-sovietică : alegerea lui Petru Lucinschi ca preşedinte al Republicii Moldova. De ce iluzoriu ? Fiindcă preşedintele parlamentului de peste Prut era creditat cu şansa a treia în toate sondajele de opinie, fiind devansat, cu multe procente, de ceilalţi doi principali contracandidaţi : preşedintele ţării, Mircea Snegur, şi prim-ministrul Andrei Sangheli.

Preşedintele Snegur, un mediocru placid, agronom de profesie, intra în competiţie pentru un nou mandat, după o perioadă de şase ani în funcţia de şef al statului, perioadă în care obţinuse controlul asupra unei mari părţi din aparatul administrativ central , fapt care îi permisese să pună bazele unui regim cvasi-personal, cu nuanţe autoritare. Iniţial, Snegur se plasase în fruntea curentului pro-romînesc, de redeşteptare naţională, apoi în 1994 o cotise înapoi, spre Moscova, iar în 1996 revenise, din motive pragmatice, electorale, la sentimente mai bune faţă de ” neamurile ” din dreapta Prutului.

Premierul Sangheli era tot agronom, dar mult mai rudimentar decît Snegur. Ca fost ministru al agriculturii, era şeful de haită al preşedinţilor de kolhozuri, dintre care cei mai mulţi erau nişte vătafi sovietici primitivi, iritaţi la culme de ” romînizarea ” rapidă a societăţii basarabene. Pe lîngă agricultură, neo-kolhoznikul Sangheli controla şi aproape toată industria, încă de stat, deci avea la mînă cea mai mare parte a economiei, plus majoritatea aparatului administraţiei locale, înglodat în mîlul vremurilor brejneviste, abia atins de perestroika lui Gorbaciov.

Petru Lucinschi era cel mai inteligent, mai cult şi mai abil dintre cei trei favoriţi ai cursei prezidenţiale. Absolvent de filologie-istorie, doctor în filozofie, era politician de profesie, urcînd pas cu pas treptele ierarhiei Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, pînă la rangul de secretar al Comitetului Central şi membru al supremului Birou Politic. Din acest motiv, a fost mereu acuzat ca fiind ” omul Moscovei „, deşi la o privire mai atentă devenea evident că e doar omul propriului său interes, dincolo de orice afiliere. Cu toată eticheta de ” om al Moscovei „, în 1994 Lucinschi fusese singurul lider al coaliţiei guvernamentale care susţinuse prezenţa în noua constituţie a sintagmei ” limba română „, stîrnind iritarea colegilor săi de partid, care vroiau pentru limba populaţiei majoritare o singură denumire – ” limba moldovenească „, aşa cum a şi rămas scris în legea fundamentală.

Echipa în care ajunsesem să lucrez pentru Lucinschi era condusă de Andrei Ţurcanu, cercetător ştiinţific, fost deputat şi consilier al preşedintelui Snegur. Unionist convins, Ţurcanu fusese unul dintre liderii mişcării naţionale basarabene, dar fusese marginalizat de trupa de şoc din jurul actualului pro-kremlinez Iurie Roşca, care pusese mîna, încet-încet, pe frîiele Frontului Popular, cu sprijin masiv de la Bucureşti. În toamna anului 1995, A.Ţurcanu fusese cel care mă ajutase să ajung la Ilie Ilaşcu şi la camarazii săi, în închisorile din Transnistria, prilej cu care mă convinsesem că e un om serios, cu capul pe umeri.

De ce Lucinschi ? Discutînd cu liderul echipei, înainte de închegarea ei, căzusem de acord asupra mai multor chestiuni : sprijinul public pentru limba română, în pofida poziţiei dure a propriului partid, arăta că fostul lider comunist nu e ” omul Moscovei „; consolidarea unui regim autoritar al lui Snegur era periculoasă pentru democraţie, la fel ca şi alegerea lui Sangheli, care ar fi acutizat şi poziţiile anti-româneşti ; profitînd de conflictul dintre cei doi favoriţi principali, Lucinschi avea un culoar favorabil, care îi permitea să ajungă în turul final şi să cîştige.

Fiindcă e mult de povestit, las pentru altă dată întîmplările mai mult decît interesante petrecute timp de cîteva luni la un etaj al hotelului ” Naţional ” din centrul Chişinăului. Doar un amănunt : în afara membrilor micii echipe conduse de Andrei Ţurcanu, restul ” colegilor ” credea că sînt ” băiatul de la computere „. Fiindcă e uşor de închipuit ce s-ar fi întîmplat dacă se afla că pentru ” omul Moscovei ” lucra un ziarist din Romînia. Mai ales că nu mă ocupam cu scrierea de discursuri, ci cu chestii ceva mai serioase.

Papagalii lui Iliescu

Din cauza unor disensiuni din cadrul echipei, am părăsit ” centrul de comandă ” al campaniei lui Lucinschi înainte de primul tur al alegerilor. Cu convingerea fermă că are şanse mari să cîştige. Marii bărbaţi de stat de la Bucureşti aveau însă altă părere, aşa că diplomaţia şi ” serviciurile ” romîneze se înhămaseră la carul lui Snegur, legîndu-i de picioare preşedintelui în funcţie piatra de moară Iurie Roşca.

Nu-mi era jale de mutarea prostească a lui Ion Iliescu, dar mă enerva că Romînia dă iar cu bîta în baltă. Cum doi dintre apropiaţii lui Iliescu, Marian Enache şi Mugurel Vintilă, erau din Iaşi, m-am întîlnit cu ambii, ca să le explic de ce ar fi bine ca preşedintele ţării să deschidă măcar un canal de comunicare cu Lucinschi, posibil cîştigător peste Prut, dacă e prea tîrziu ca Romînia să mai schimbe miza de pe Snegur.

Am trecut peste privirile bănuitoare şi le-am răspuns la toate întrebările, făcîndu-le o analiză cît mai detaliată a situaţiei electorale şi a variantelor plauzibile. Iar dacă o să întrebaţi de ce nu m-am dus la apropiaţi de-ai lui Emil Constantinescu, liderul opoziţiei, răspunsul e simplu : era vorba de lucruri care ţineau de atribuţiile preşedintelui ţării ; Constantinescu tocmai se dusese la Tiraspol, cu marele politician Victor Surdu, şi stătuse la poarta Armatei a 14-a ca un cerşetor, nu ca un candidat la preşedinţie. Aşa că am transmis mesajul acolo unde erau pîrghiile şi unde părea să fie ceva mai multă minte.

Cu Marian Enache comunicasem destul de bine pe cînd era amabasador la Chişinău, iar el ştia că nu obişnuiesc să bat cîmpii ori să spun ce nu cred. Aşa că, atunci cînd mi-a zis că-i va transmite preşedintelui Iliescu opiniile mele, am presupus că o va face. La urma urmei, nu ceream bani sau arme pentru cineva, ci doar puţină inteligenţă pusă la treabă.

Peste cîteva zile, întîlnindu-mă în Piaţa Unirii cu un fotoreporter, mai să-mi cadă faţa : pe un ton bănuitor, omul m-a întrebat dacă-i adevărat că am fost consultant politic la Chişinău, pentru Lucinschi. Recunosc, am cam muţit. Întrebîndu-l de unde ştie, omul mi-a zis : scria în ” Independentul „, la rubrica de bîrfe de pe prima pagină … Încă buimac, m-am dus repede să iau ziarul. Într-adevăr, pe prima pagină, la rubrica de bîrfe, se povestea, într-un stil îmbîrligat, despre ” o copie de gazetar ateu, care a trecut Prutul la ruşi ” ca să lucreze pentru omul Moscovei. E drept, nu era pomenit  ” în clar ” numele  ticălosului ateu, dar ” iniţiaţii ” înţelegeau despre ce dujman al patriei e vorba.

Nu, cel mai tare nu m-a deranjat că eram desemnat ca ” trădător al patriei „. Cel mai tare m-a şocat şi scîrbit faptul că un fost ambasador la Chişinău se comportase ca o ţaţă ordinară, suflîndu-i un ” pont ” finului său de cununie de la ziar – viitorul consilier prezidenţial Iulian Chifu. Da’ eu, ca viţelul la poarta nouă, visam interese de stat  …

Peste puţin timp, cînd Lucinschi era deja ales preşedinte, Mugurel Vintilă a venit la mine, după festivitatea de lansare a candidaţilor PDSR şi, cu o faţă cam spăşită, mi-a strîns mîna şi m-a felicitat. Întrebîndu-l pentru ce-s felicitările, mi-a zis că, evident, pentru alegerea noului preşedinte de la Chişinău. Dezgustat de ieftineala lui, i-am spus că nu eu l-am făcut preşedinte, deci n-am de ce primi felicitări, şi că mai degrabă el şi Enache i-ar fi transmis preşedintelui mesajul meu, nu lui Iulică Chifu, pentru rubrica de bîrfe. Evident că marele om politic s-a mohorît brusc şi a încercat să bîiguie ceva, dar n-am mai stat să-i ascult vrăjeala de doi lei.

După asta, Enache l-a trădat pe Iliescu pentru patrioticul ApR – Meleşcanu, apoi a trecut prin multe alte partide, iar acum e judecător la Curtea Constituţională. Vintilă l-a trădat şi el pe Ilici pentru acelaşi ApR, apoi a dispărut, ca gigoloul în ceaţă. Iar Romînia e condusă tot de mari oameni de stat şi de umblat. Domnu’ Coldea, domnu’ Maior, domnu’ Klaus, aveţi legătura ! Două la leu.

Lucian Postu

Comentarii

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *