data.32846

Scrisoare de la Ilie Ilaşcu

– despre bizarele întîmplări din jurul unei scrisori primite dintr-o închisoare transnistreană –

Pentru cei care au uitat sau nu ştiu, reamintesc : Ilie Ilaşcu e un Nelson Mandela român de la graniţa dintre secolele 20 şi 21. Un luptător pentru românism din Transnistria, condamnat la moarte de pseudo-justiţia regimului separatist şi pro-moscovit de la Tiraspol.

În închisoare, alături de camarazii săi, Ilaşcu a fost supus unui regim kaghebist de tortură fizică şi psihică, cerîndu-i-se să recunoască acuzaţia că e agent al serviciilor de informaţii de la Bucureşti, antrenat pentru misiuni militare de comando. A fost pus la zid, cu vestă anti-glonţ sau fără. S-a tras asupra lui cu gloanţe de manevră sau de război. Au fost asmuţiţi asupra lui cîini-lupi, în timp ce era la WC-ul din puşcărie. Plus multe alte asemenea nazisme staliniste.

După ce regimul de la Tiraspol a constatat că primii ani de torturi n-au dat rezultatul scontat, sentinţa de condamnare la moarte a lui Ilie Ilaşcu a fost comutată în ïnchisoare pe viaţă. Iar pentru a ieşi din închisoare, Ilaşcu şi camarazii săi – Andrei Ivanţoc, Alexandru Leşco, Tudor Petrov-Popa – ar fi trebuit să facă un singur lucru : să scrie o cerere de graţiere, adresată ” preşedintelui Republicii Moldoveneşti Nistrene „.

De ce n-au scris cele cîteva rînduri scurte, care le aduceau libertatea ? Fiindcă aceşti extratereştri morali de origine română aveau un punct de vedere excentric şi sinucigaş : ” Republica Moldovenească Nistreană ” nu există. Deci nu există nici un ” preşedinte ” al acestei presupuse republici. Deci n-aveau cui să-i adreseze acea cerere de graţiere. Punct.

Da, avem onoarea nemeritată să fim contemporani cu aceşti extratereştri morali de origine română. Adică patru dintre puţinii români care merită scrierea cu ” î ” din ” a „. Am înţeles asta în toamna anului 1995, cînd am avut  prilejul să-i întîlnesc pe aceşti patru extratereştri în închisorile transnistrene din Tiraspol şi Hlinaia. Interviurile cu ei mi-au schimbat modul de a privi unele lucruri şi m-au făcut să înţeleg ce turmă alienată a ajuns ceea ce, cîndva, se putea numi ” poporul român „.

Un mesaj neaşteptat

În 1999, eram şeful departamentului ” Politică ” de la ziarul ” Universul de Iaşi „. Într-una din zile, în timp ce tocmai intram în holul redacţiei din clădirea cinematografului ” Victoria „, secretara gazetei mi-a dat o veste care m-a cam nedumerit : Mihai Leoveanu, unul dintre şefii ziarului ” 24 de ore „, telefonase la redacţie şi transmisese că mă aşteaptă la el la birou. ” A zis că e ceva legat de Ilie Ilaşcu, o scrisoare, ceva de genul ăsta „, mi-a zis secretara, văzînd figura mea destul de confuză, vizavi de invitaţia cu totul neaşteptată pentru mine.

Eram nedumerit din mai multe motive. Nu doar fiindcă un şef de la concurenţă mă invita la biroul lui, sunînd la mine în redacţie. Ci şi fiindcă n-aveam nici o relaţie de amiciţie cu şeful de la ” 24 de ore „, cum n-aveam nici cu vreunul dintre subalternii lui, nefiind nici fan al persoanelor în cauză, nici al modului lor de a face jurnalism.

Pînă atunci, vorbisem o singură dată cu Mihai Leoveanu, pe cînd era consilier al preşedintelui Consiliului Judeţean Iaşi, Ion Amihăiesei, şi membru în conducerea fundaţiei ” Mihai Viteazul „, care se ocupa cu acţiuni legate de Basarabia. Dar, avînd alte păreri despre ajutorarea Basarabiei, eram cu atît mai nedumerit în legătură cu subiectele pe care le-aş fi putut discuta cu unul dintre activiştii patriotismului ion-iliescist. Mai ales vizavi de Ilie Ilaşcu şi de vreo scrisoare legată de acest subiect.

Ajuns în biroul lui Mihai Leoveanu, m-a surprins instantaneu, neplăcut, figura lui preocupat-misterioasă, dincolo de amabilităţurile de complezenţă cu care m-a întîmpinat. Fiindcă n-aveam chef de şuete cu patrioţi de serviciu, i-am spus ce-mi transmisese secretara şi l-am întrebat, scurt, despre ce-i vorba.

Arborînd o figură ca de ghicitor în cărţi de joc, Leoveanu a început să se uite la mine cu privirea unui de hipnotizator de bîlci, în timp ce scotea nişte frînturi de frază, spuse cu un aer misterios : ” Nici nu ştiu ce să fac  … Să ţi-o dau  … ? Să nu ţi-o dau  … ? Nici nu ştiu cum e mai bine … „.

Excedat de bizareria ieftină a punerii în scenă, i-am spus oracolului jurnalistic că nu înţeleg despre ce e vorba şi că ar face bine să fie mai explicit. Cam deranjat de prozaicul meu apel la claritate, Leoveanu a coborît pe pămînt şi a binevoit să explice, mai coerent : la redacţia ziarului ” 24 de ore ” ajunsese un plic de la Ilie Ilaşcu, conţinînd o scrisoare pentru mine.

Dacă vă închipuiţi că, după ce mi-a comunicat vestea, Mihai Leoveanu mi-a înmînat plicul cu scrisoarea, vă înşelaţi. Mai întîi, mi-a comunicat, pe un ton plin de bunăvoinţă seniorială, că, după o îndelungă chibzuinţă, a hotărît, în marea lui mărinimie, să-mi dea, totuşi, scrisoarea care îmi era adresată. Dar asta doar după ce, în prealabil, deschisese plicul. Plic care, precum se mai întîmplă uneori, se pierduse, ca orice lucru nu chiar esenţial.

Ascultînd ce-mi spune patriotul de la ” 24 de ore ” ( şi tonul incredibil cu care îmi comunica mizeria pe care o comisese ), desigur că primul impuls a fost să-i zic ceva de originea maternă. Dar, înţelegînd că mai important decît indignarea mea era să aflu mesajul pe care mi-l trimisese Ilie Ilaşcu, mi-am stăpînit, cu greu, vorbele acide, pînă cînd Leoveanu mi-a dat scrisoarea. Apoi am scurtat convorbirea şi am ieşit rapid din birou, ca nu cumva să răbufnesc şi să-i zic patriotului naţionale ceea ce merita.

Ciudate coincidenţe jurnalistice

Citind scrisoarea de la Ilie Ilaşcu, am înţeles de ce plicul ajunsese pe mîna lui Leoveanu : ” 24 de ore ” era singurul ziar ieşean de care ştia deţinutul politic din Transnistria. Ilaşcu  presupusese, după cum îmi scria, că nu va fi o problemă ca mesajul lui să ajungă astfel la mine, fără să bănuiască faptul că un intemediar îşi va băga nasul în plic, conform tradiţiei din vremurile comuniste.

Esenţa scrisorii era aceasta : Ilaşcu mă ruga să iau contact, în mod confidenţial, cu mai mulţi politicieni din Romînia, cărora să le transmit anumite informaţii legate de cazul său. Deşi scrisul de pe acea hîrtie semăna cu cel al deţinutulu politic din Transnistria, am preferat să fac o verificare, luînd legătura cu soţia lui, Nina, care mi-a confirmat că scrisoarea e autentică şi că vor mai urma şi altele. Abia după asta am publicat în ziar unele fragmente neconfidenţiale din scrisoare, care nu puneau în pericol situaţia lui Ilaşcu şi nici nu compromiteau chestiunile pentru care apelase la mine.

Se pare însă că precauţiile mele erau inutile, fiindcă, în curînd, aveam să-mi dau seama că şeful de la ” 24 de ore ” nu fusese singurul care citise scrisoarea, înainte ca ea să ajungă la mine. Motivul pentru care m-am convins de asta ? La puţine zile după ce am intrat în posesia scrisorii de la Ilaşcu, ” Evenimentul zilei ” publica nişte dezvăluiri teribile, şocante şi revoltătoare, semnate de marea jurnalistă Tatiana Dabija : una din fetele lui Ilaşcu, care învăţa la Bucureşti, locuia într-o clădire a statului romîn, beneficind de nişte condiţii mai bune decît colegii ei. Mai mult : fata lui Ilaşcu deschidea geamurile şi dădea muzica aşa de tare, că deranja vecinii.

Pe scurt, fata lui Ilaşcu era un fel de alintată cam destrăbălată, care îşi făcea tatăl de ruşine. Iar dacă vă întrebaţi ce legătură avea acest articol plin de civism cu scrisoarea pe care o primisem recent de la Ilaşcu, pot să vă spun că politicienii cu care mă ruga să iau legătura nu erau printre cei aflaţi în graţiile puterii de atunci. Ca să nu mai spun că, după publicarea şocantelor dezvăluiri, s-a dovedit că între geamurile fetei lui Ilaşcu şi vecini era o distanţă pentru care erau necesare difuzoare de concert pe stadion …

Iar dacă mai credeţi în coincidenţe, vă mai amintesc de un alt articol patriotic, tot din ” Evenimentul zilei „, articol în care Iulian Chifu, viitor consilier prezidenţial pentru securitate ş.a.m.d, scria, citînd ” Vocea Rusiei „, că Ilaşcu ar fi recunoscut că e căpitan KGB. Asta deşi Ilaşcu spusese altceva : că făcuse armata în trupele sovietice de comando şi că era căpitan în rezervă.

Se vede însă că ” Vocea Rusiei ” e rea acum, dar era bună atunci, cînd o cita marele patriot şi expert în securitate Iulian Chifu. Care n-avea nici o jenă să scuipe asemenea mizerii înspre un om căruia nu merită nici măcar să-i măture prin faţa porţii. La fel cum nu merită nici alte reptile plătite din bugetul public. Reptile care, printre altele, în vremea guvernului Ponta, l-au dat afară pe Ilaşcu din apartamentul de la stat, în care locuia cu chirie.

În rest, e bine, a plouat, s-a făcut patriotismul cît girafa.

Lucian Postu

Comentarii

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *