o-noua-sarbatoare-oficiala-la-tiraspol--la-2-martie-va-fi-comemorata-ziua-agresiunii-moldovenesti-1488276997

Tiraspol, 1991 : mlaștina cu pui de rinocer moscovit

despre un disneyland sovietic cu exponate tulburi

Cu vreo 26 de ani în urmă, în vara anului 1991, eram nu doar mai naiv, ci și mai mult mai imprudent ca acum. Sosisem la Chișinău pe 26 august, cu o zi înainte de proclamarea independenței Republicii Moldova. Peste nici o săptămînă, pruritul dorsal de tînăr ziarist mă ducea peste Nistru, la Tiraspol, unde Moscova betonase deja o regiune separatistă, care se opunea din ce în ce mai agresiv ieșirii din raiul popoarelor – măreața Uniune Sovietică.

Contactul meu cu realitatea din Transnistria fusese unul absolut neprevăzut. Eram în centrul Chișinăului, duminica la amiază, împreună cu un fotoreporter amator, cînd ne-am întîlnit, în fața hotelului Codru, cu Vladimir Socor, actualul analist politic american, pe atunci ziarist la Radio Europa Liberă . De la el am aflat o știre tare : separatiștii blocaseră în gara din Tiraspol trenul Odesa – Chișinău, în semn de protest faţă de cursul pro-romînesc al politicii din R. Moldova. Evident, primul meu gînd a fost s-o șterg rapid peste Nistru, ca să scriu un reportaj de la fața locului. Am trecut însă mai înainte pe la Ministerul de Interne, ca să aflu dacă nu cumva trenul fusese deblocat între timp.

Fiind duminică, evident că n-au fost prea bucuroși de venirea mea la minister nici milițianul de la intrare, nici maiorul somnoros care era de serviciu. Destul de iritat, maiorul mi-a zis, în rusește, că habar n-are de blocarea trenului. Apoi, după ce i-am spus sursa informației, mi-a zis că trenul fusese deblocat. Nostim … Cînd l-am întrebat dacă pot merge în siguranță la Tiraspol, a zis că da, a lehamite, și s-a întors la odihna de prînz. Desigur, îi păsa lui de siguranța unui ziarist din Romînia cum îmi păsa mie de mumia lui Lenin. Mai ales că era vorba de un ziarist care îi stricase bunătate de somn duminical.

Deși eram mult mai verde la minte ca acum, un lucru îmi era clar și atunci : dacă un polițist îi spune ceva unui ziarist, șansele să fie exact invers sînt foarte mari. Deci era evident că trebuie să ajung la Tiraspol. Fiindcă taximetriștii privați din autogară îmi cereau o căciulă de bani ca să mă ducă peste Nistru, am așteptat primul autobuz în direcția Tiraspol și am plecat destul de repede din Chișinău, cu adrenalina în vine și avînd în minte imaginea primului meu reportaj într-o zonă exotică și agitată.

În drum spre Nistru, pe lîngă adrenalină a început să apară și rațiunea. Știam că mai mulți ziariști fuseseră agresați la Tiraspol, așa că mi-am pregătit un scenariu de salvare, unul fictiv, în cazul că separatiștii mă dibuiau ca element dușmănos și începeau să mă înghesuie : dacă nu sunam la Ministerul de Interne după un anumit timp, chipurile venea să mă recupereze un elicopter cu trupe speciale de la Chișinău . V-am zis, eram mult mai naiv pe atunci …

Rezervaţia artificială ” Lenin & fiii „

Pe drumul spre Tiraspol, m-am pregătit să mă comport cît mai firesc atunci cînd o să ajung dincolo de Nistru , ca şi cum aş fi fost în misiune sub acoperire, în spatele liniilor inamice : vorbe cît mai puţine, gesturi discrete, aer degajat, ca un băietan oarecare, ieşit la o plimbare prin oraş. Evident, totul completat cu ochii în patru şi atenţie maximă la orice detaliu. Pare amuzant, dar nu era nimic venit dinspre filmele cu spioni, ci un comportament pragmatic, menit să mă păzească de găbjeala vînătorilor de ” faşşîşti rumîni ” .

E drept, ştiam oleacă ruseşte, iar hainele destul de modeste mă ajutau să nu sar în ochii localnicilor. Dar evident că era mult mai sigur să nu trezesc interesul nimănui, mai ales al patrioţilor băştinaşi, care ar fi fost tare încîntaţi să descopere un spion romîn, ascuns după legitimaţia şi reportofonul de ziarist. E drept, reportofonul ( pe atunci un lux ) era împrumutat de la un coleg din Chişinău. Dar asta era doar o apăsare în plus pentru mine, dacă aş fi fost dibuit.

Cînd am ajuns în Tiraspol, sumara mea pregătire psihologică din autobuz a fost pusă imediat la încercare, dar motivul era unul cu totul neaşteptat : mergînd spre gară, m-am trezit brusc într-un soi de disneyland cotidian al propagandei sovietice – un peisaj împănat cu statui hotărîte şi pancarde mobilizatoare, slăvind clasa muncitoare, socialismul şi pe tătucul lor, genialul Lenin.     Unde te uitai, vedeai numai asemenea minunăţii. În Romînia ele dispăruseră deja, la Chişinău fuseseră date la dos, aşa că a trebuit un mic efort ca să nu fac ochii mari, la contactul cu o lume pe care o credeam dispărută.

Ajuns în gară, mi-am repetat din nou, în gînd, regulile pe care trebuia să le urmez, apoi m-am dus pe peron. Trenul Odesa – Chişinău era la prima linie, blocat cu cîţiva buşteni şi un cărucior de bagaje, pe care trona şi se agita cu spume o balenă de vreo 150 de kile. Femeia era atît de agitată şi se comporta atît de isteric, că abia se înţelegeau cu ea tovarăşii din ceata separatistă. După ce am admirat cîteva minute frumosul portret de grup, am prins curaj şi am coborît între linii, de cealaltă parte a locomotivei, unde un căpitan de miliţie stătea destul calm lîngă grupul de protestatari care blocase trenul.

Cum căpitanul nu părea să aibă o figură de om agresiv, m-am băgat în vorbă şi l-am întrebat, ruseşte : ” Şi ce-o să fie mai departe … ? „. ” Dumnezeu ştie ce-o să fie …”, mi-a răspuns el, pe un ton resemnat. Dincolo de filozofia populară, răspunsul căpitanului a fost un motiv de bucurie pentru spionul romîn de lîngă el : accentul meu rusesc nu era prea exotic şi nu trezise suspiciuni, deci aveam şanse bunicele să mă întorc nearestat sau nebătut din călătoria peste Nistru.

” Nu vrem mămăliga moldovenească din mîini romîneşti „

Încrederea pe care mi-a dat-o scurtul dialog cu căpitanul de miliţie mi-a slăbit concentrarea şi m-a făcut să comit o greşeală care putea să mă bage în belea. Văzîndu-l ieşit la geam pe mecanicul trenului, am pus piciorul pe scara locomotivei şi am întrebat : ” Pot să urc ? ” . După ce m-a privit atent cîteva secunde, omul mi-a făcut semn că pot urca în locomotivă. Ajuns sus, m-a întrebat, destul de tensionat, ce vreau. Cînd i-am spus că sînt ziarist din Romînia şi i-am arătat legitimaţia, şi-a făcut cruce şi m-a întrebat, cu ochii plini de mirare : ” Da’ ci cauţi tu pe-aici, măi băiete  … ? ! „.

Abia atunci mi-am dat seama că făcusem un gest riscant, din mai multe motive: întrebasem dacă pot urca în locomotivă folosind o expresie ne-uzuală în Basarabia, darămite în Transnistria, fără să am habar ce hram poartă mecanicul, care iniţial crezuse că fac parte din grupul de protestatari. Dacă omul era fan moscovit, nu mi-ar fi fost prea moale. Am avut însă norocul începătorului, aşa că, după ce mecanicul mi-a spus pe scurt ce se întîmplase, am coborît din locomotivă, fără complicaţii.

Între timp avusese loc o negociere, fiindcă balena protestatară fusese mutată, cu chiu, cu vai, din faţa locomotivei, iar trenul se pregătea de plecare, după destule ore de popas forţat. Am rămas pe peron pînă ce garnitura a pornit spre Chişinău, avînd pe un vagon, scrisă cu cretă, o mică bijuterie a propagandei anti-romîneşti : ” Nu vrem mămăliga moldovenească din mîini romîneşti  !” . De brînză nu scria nimic, păcat ar fi să mint.

S-ar zice că mă puteam întoarce liniştit din călătoria în Transnistria, cu reportajul exclusiv în buzunar. Numai că mai aveam de trecut un hop : chiar dacă ştiam oleacă ruseşte, mi-am dat seama că nu era de-ajuns pentru a folosi corect un singur sunet, atunci cînd aveam să cer biletul de autobuz – ” Za Chişiniov ” sau ” Na Chişiniov ” . Pare nimica toată, dar putea fi de-ajuns ca să mă înec, ca spionul la mal.

După o frăsuială de cîteva minute, am găsit soluţia nodului transnistrean – am întins banii pentru bilet şi am zis, plin de o dezinvoltură greu de descris : ” Chişiniov  … ” . Nu vă spun cu ce uşurare am urcat în autobuz, odată scăpat de spectrul literei nesigure.

Reportajul a fost publicat a doua zi, la Chişinău, în singurul ziar care apărea lunea. După publicare am primit telefoane bizare şi o vizită nocturnă în camera de hotel. Dar asta e altă poveste. Cum tot din altă poveste sînt şi ziariştii care se cred reporteri, doar fiindcă plimbă un microfon din redacţie la prefectură. Şi retur.

Lucian Postu

Comentarii

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *