Sex, sînge şi tîmpenie în halat alb

– despre trei miliţience cu ambalaj medical şi sistemul care le face posibile –

Pînă acum patru-cinci ani, încă mai credeam că Romînia e vindecabilă, după jumătatea de secol de comunism cancerigen şi după secolele de tuberculoză orientală. Aşa că încă îi sfătuiam pe cei mai tineri să nu plece cu toţii peste hotare, ori să se întoarcă, după studiile în străinătate, ca nişte neo-paşoptişti hotărîţi să-şi scoată ţara din mîlul fanariot al post-comunismului care nu se mai termină.

Din păcate, realitatea m-a convins că boala Romîniei e mult mai gravă decît credeam. Deşi eu deja credeam că e foarte gravă. Se pare însă că ” Romînia ” nu e un nume, ci un diagnostic. Unul multiplu : fizic, mental, moral. Sau poate genetic. Altfel nu se poate explica decăderea cu iz de Ev Mediu în care am ajuns. Un peisaj plumburiu cu funde colorate, în care smartfoanele de secol 21 plutesc printre oameni de secol 19, cu idei de secol 17 şi obiceiuri din 1964.

Cu acest hibrid feudalo-comunist m-am întîlnit într-un mod neaşteptat acum doi ani, în ograda fetidă a sistemului medical de stat. Mai exact, la centrul de transfuzii din Iaşi. Unde m-am dus ca să donez sînge pentru un om aflat în necaz. Dar n-am reuşit, fiindcă am dat peste trei relicve cleioase ale vremurilor de demult. Şi de acum, după cum putem simţi zilnic, pe propria piele.

Desigur, ar fi trebuit să scriu imediat despre acea mizerie incredibilă. Dar m-am gîndit mai întîi să nu-i fac rău persoanei pentru care vroiam să donez sînge. Fiindcă idioţii prinşi în lumina reflectoarelor devin agresivi şi sînt, mai toţi, foarte răzbunători. Inclusiv cei din sistemul medical. Indiferent dacă ţinta răzbunării e un pacient aflat într-o situaţie extremă.

Între timp, prietenul aflat în necaz a scăpat de operaţia grea pentru care era nevoie de mult sînge. Iar greaţa mea acută faţă de cele trei miliţience în halat alb a devenit doar o strîngere de stomac. Atunci cînd văd, la televizor, apelurile pe care centrul de tranfuzii le face, periodic, îndemnînd oamenii să doneze sînge, pentru a salva vieţi.

Da, mi se strînge stomacul, fiindcă îmi amintesc de episodul grotesc în care trei individe cu halat alb au hotărît, ca pe vremea tovarăşului Ceauşescu, că un element periculos ca mine nu poate dona sînge pentru a ajuta un om aflat în necaz.

Da, e alt motiv pentru care cred că ” Romînia „, cu ” î ” din ” i „, rămîne încă forma corectă de scriere şi descriere.

Sînge pentru operaţie

Telefonul primit era clar : un prieten comun fusese programat pentru o operaţie foarte grea şi avea nevoie de mult sînge pentru transfuzie. Iar programarea operaţiei depindea de cantitatea de sînge care se aduna. Fiindcă, după cum ni se spune mereu, în spitale şi la centrele de transfuzii nu e niciodată sînge de ajuns. Trebuia deci să mergem şi să donăm sînge, cît mai repede.

Telefonul mă întristase, desigur, şi nu doar fiindcă prietenul respectiv avea să treacă printr-o operaţie grea. Ci şi fiindcă, cu cîţiva ani în urmă, trecuse printr-o altă operaţie grea, fiind bolnav de cancer. După acea operaţie se refăcuse destul de bine, dar apoi, cînd să se bucure de sănătate, îşi pierduse soţia, la o vîrstă încă tînără. Iar acum îl aştepta altă cumpănă.

Evident deci că n-am ezitat să anunţ că voi fi a doua zi la centrul de transfuzii, împreună cu ceilalţi prieteni şi cunoscuţi care se hotărîseră să doneze sînge. Cum nu mai donasem pînă atunci, m-am interesat ce condiţii trebuie îndeplinite înainte de asta, iar prietenii din grupul de donatori mi-au zis că de la centrul respectiv li se spusese că nu trebuie consumat alcool cu un anumit număr de ore înainte, plus alte condiţii simple, pe care le îndeplineam fără probleme.

Aşa că a doua zi dimineaţă am făcut un duş, am chemat un taxi şi am ajuns la centrul de transfuzii, la ora convenită cu ceilalţi prieteni.

Formulare pentru sînge

La ghişeul de la parterul centrului de transfuzii mi s-a cerut actul de identitate şi am primit un formular standard, cu felurite întrebări, inclusiv despre numărul de telefon propriu. După ce l-am completat, i-am spus femeii de la ghişeu că vreau să donez sînge pentru o persoană anume, care trebuie operată. Pe un ton foarte oficial, mi-a răspuns că donarea e anonimă şi mai nu ştiu cum, deci prin urmare nu poate fi direcţionată spre o anume persoană.

Ce fel de ” anonimă „, dacă prezentasem actul de identitate, apoi mi se ceruse şi numărul de telefon  ? La întrebarea asta, femeia de la ghişeu nu mi-a dat un răspuns clar, însă mi-a explicat, pe un ton didactic, o schemă neoficială prin care prietenul operat putea beneficia de donaţia mea de sînge : trebuia să mă duc la chirurg cu un ” bon ” de la centrul de transfuzii şi să-i spun că sîngele e pentru pacientul cutare. Nu, nu era ceva oficial, dar ” aşa se face „, mi-a spus cea de la ghişeu, cam iritată de întrebările mele.

Fiindcă vroiam doar să donez sînge pentru un prieten, nu să fac un reportaj despre bizareriile din sistemul de transfuzii, n-am mai continuat cu întrebările. Am luat formularul completat şi am urcat la primul etaj, unde prietenii care trecuseră de etapa parterului mi-au confirmat că li se prezentase acelaşi traseu, neoficial, al donaţiei de sînge. M-am aşezat deci la uşa unui cabinet prin care trebuia să trec, după cum aflasem, înainte de donarea propriu-zisă.

Numai că, după cîteva minute, cînd am intrat în cabinet, o femeie în halat alb mi-a spus, pe un ton răstit, că mai trebuie să completez încă un formular, pe lîngă cel completat la parter. Fiindcă cea care îmi dăduse primul formular nu-mi spusese că mai e încă unul de completat,  n-am înţeles de ce femeia de la etaj îmi vorbea ca o profesoară care mă prinsese cu tema nefăcută. Dar, fiind hotărît să rezolv cît mai simplu problema donării de sînge, am trecut peste tonul nepotrivit al femeii şi m-am dus în sala pe care mi-o arătase, răstit, gardianca de la etajul templului sangvin.

Acolo, pe o masă, erau nişte formulare mizerabile, ieşite parcă dintr-un copiator de proastă calitate din anii ’90 : litere ilizibile, şterse ori cu contur neclar, rînduri suprapuse, de parcă aparatul de copiat funcţiona cu rachiu, nu cu cerneală şi curent electric. Păreau nişte formulare de la o agenţie dubioasă de plasat dansatoare de striptease, nu de la un centru de transfuzii din subordinea Ministerului Sănătăţii.

Iar pentru ca impresia asta să fie şi mai evidentă, printre întrebările cu litere mizerabile era şi una absolut idioată : cîţi parteneri sexuali aţi avut în ultima lună ? Idioată nu prin formulare sau prin motivaţie. E clar că un număr mare de parteneri sexuali poate duce mai uşor la boli care sînt incompatibile cu donarea de sînge. Problema era alta : cum naiba puteau verifica cei de la centrul de transfuzii veridicitatea numărului declarat, înainte de a stabili dacă omul rspectiv poate sau nu să doneze sînge  ?

Cum nu văzusem prin zonă nici maşină de citit gînduri, nici detector de minciuni, am lăsat întrebarea idioată fără răspuns, mai ales că era şi greu lizibilă, literele ei mizerabile încălecîndu-se cu cele ale altei întrebări. Numai că, ajuns în faţa femeii răstite, mi s-a atras atenţia că n-am completat răspunsul cu pricina. ” Şi ce să scriu ? „, am întrebat eu, hotărît să nu pierd timpul cu explicaţii legate de aspectele bizare ale întrebării.  ” Ce vreţi „, a răspuns plictisită femeia. ” Pot să scriu 2740 ? „, am întrebat iar. „. „Scrieţi ce vreţi „, mi-a zis, uitîndu-se lung. Am zîmbit şi am scris numărul respectiv, ca răspuns la întrebarea bizară.

Brusc, a început criza de isterie. Femeia în halat alb şi fără ecuson a început să strige la mine, de parcă îi pusesem mîna de portbagajul anatomic : cum îmi permit aşa ceva, unde mă cred etc. I-am spus să coboare tonul, aşteptînd să se calmeze. Degeaba. Femeia striga într-una, ba chiar mi-a zis că gata, nu mai pot dona sînge. Iniţial, crezusem că glumeşte, dar, văzînd că vorbeşte serios, am adoptat o figură cît mai sobră şi i-am spus, calm, că era vorba de o eroare de scriere, cauzată de literele neclare, cerîndu-i formularul, ca să modific răspunsul.

Numai că femeia continua să strige, ca din gură de şarpe. I-am explicat că n-are dreptul şi nici motivele să-mi interzică donarea, cerîndu-i să-şi spună numele. Cum n-a vrut să-mi spună nici măcar cine îi e şeful direct, am coborît la registratură, cerînd să vorbesc cu şeful centrului, fiindcă mi se interzice nemotivat donarea de sînge. Femeia de la ghişeu a început să tot repete că nu se poate, pînă a apărut o doctoriţă nervoasă, însoţită de un agent de pază, care tare m-ar mai fi luat pe sus, numai că eu eram calm, în timp ce doctoriţa striga.

Ca să scurtez povestea : doctoriţa agitată era şefa asistentei fără nume care începuse cu isteria. Cum şefa era de aceeaşi părere ca subalterna ei, am ajuns la directoarea centrului de transfuzii, care, în afara faptului că a vorbit pe un ton mai adecvat, a rămas solidară cu celelalte miliţience în halat alb : nu puteam dona sînge, fiindcă ea are motive întemeiate să-mi interzică donarea. Care erau acele motive, tovarăşa directoare, Scripcaru pe numele ei, n-a binevoit să-mi spună. Aşa că am fost nevoit să plec, urîndu-i tovarăşei directoare Scripcaru succes în munca socialistă.

Din fericire, prietenul nostru n-a mai avut nevoie de sînge, fiindcă diagnosticul, pus de nişte maeştri ai medicinei, s-a dovedit eronat, deci operaţia n-a mai fost necesară. Din păcate, miliţienii din sistemul medical sînt încă prea mulţi. Şi fac legea. Ca nişte furuncule vîndute drept remediu.

Lucian Postu

 

Comentarii

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *