Ilie Ilașcu, alungat de la Casa Pogor

– despre mizeria patrioților literari cu panglici troacolore și sfori securistice –

Peisaj cu poet ciripitor şi atlet al culturităţii

De data asta, n-o să mai amintesc, pentru uzul celor născuți ieri, cine e Ilie Ilașcu, cine sînt camarazii lui și ce au făcut ei pentru România. Rezum doar: cei patru români transnistreni valorează mai mult decît turme întregi de propagandiști cu tricolor și decît multe divizii cu generali de paie.

Nelămuriții pot căuta prin ograda domnului Goglu Popescu, dacă numele din titlu li se pare cam exotic . Eu o să precizez doar ceea ce nu prea apare după gogluire : în toamna anului 1995, în interviurile pe care le-am realizat cu cei patru în închisorile transnistrene din Tiraspol și Hlinaia, Ilie Ilașcu spunea lucruri deloc plăcute despre niște mari patrioți basarabeni, aflați atunci în grațiile Bucureștiului oficial : Mircea Snegur, Iurie Roșca, Valeriu Matei.

Trădare. Asta era acuzația care reieșea, clar, din acuzațiile tăioase ale lui Ilașcu. Acuzații dublate de argumente destul de plauzibile. Prin urmare, e lesne de înțeles că, dincolo de iritarea celor vizați de acele acuzații publice, nici cloștele bucureștene, fie ele civile ori ba, n-au fost prea încîntate de trecerea reflectorului peste penele cleioase ale puilor basarabeni & patrioți.

Acesta era deci contextul în care, la puțin timp după ce BBC difuzase fragmente din interviurile mele cu cei patru deținuți politici, am decis să organizez o dezbatere publică despre soarta „ grupului Ilașcu “. Precizări pentru cei care au deschis mai tîrziu televizoarele : Ilașcu era atunci condamnat la moarte, ceilalți trei camarazi – la ani grei de închisoare.

Locul stabilit pentru acea dezbatere publică era Casa Pogor, mai exact o clădire din curtea Muzeului Literaturii, care atunci adăpostea un restaurant frecventat de presupusa „ lume bună “ a Iașului și unde se organizau permanent evenimente culturale. Nu era nici Palatul Culturii, nici alt stabiliment asemănător, dar nici un loc periferic sau vreun local de striptease.

Directorul muzeului era poetul Lucian Vasiliu : ginere de procuror ceaușist, aprig acuzator public al huliganilor timișoreni din decembrie 1989 și, precum s-a aflat mai tîrziu, semnatar al unui angajament de colaborare cu Securitatea lui Ceaușescu . Dar, altfel, personalitate de prim rang a tîrgului. Precizări pentru fiii netului : Ceaușescu a fost ultimul dictator comunist al Romîniei, iar Securitatea era bîta lui pentru speriat turma romîneză.

Patronul restaurantului din curtea muzeului era Emil Stratan : profesor de tumbe cu pretenții culturale, frate sărman cu duhul al medicului Iulian Stratan, unchi al vestitului finanţist Dan Stratan ( Vîntu & Co ), nembru al răposatului Partid al Alianței Civice, condus de fostul critic literar și actualul reziduu moral Nicolae Manolescu . Nefiind eu pe atunci mare as al organizării de evenimente, cei care aranjaseră găzduirea dezbaterii în clădirea din curtea Casei Pogor fuseseră oamenii de PR de la Editura Polirom, care avea acelaşi patron ca şi Radio Hit, unde eram reporter.

În grădina lui Sifon, / Oamenii au ghinion

Printre alţi invitaţi la acea dezbatere, erau şi trei personalităţi programate să ia cuvîntul în deschiderea discuţiilor – profesorul Alexandru Zub, alături de doi intelectuali şi politicieni de la Chişinău : profesorul Alexandru Moşanu, fost preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova şi profesorul Andrei Ţurcanu, fost deputat şi consilier prezidenţial, cel care mă ajutase să pot realiza interviurile cu cei patru membri ai grupului Ilaşcu.

Plecasem la Chişinău dimineaţa, ca să-i aduc cu o maşină pe cei doi invitatţi basarabeni,  apoi la întoarcere i-am cazat la hotel, aşa că am ajuns în curtea Casei Pogor cu vreo treizeci de minute înainte de ora programată pentru începerea dezbaterii. La intrarea în clădirea unde trebuia să aibă loc evenimentul, văd o imagine cam bizară : un grup mărişor de invitaţi, printre care şi profesorul Zub, stătea afară, la baza scărilor, deşi vremea era destul de răcoroasă. Şi nu stăteau la fumat, ci discutau pe un ton destul de aprins.

Cînd am aflat motivul, am rămas blocat : patronul restaurantului, Emil Stratan, le-ar fi spus că nu mai poate găzdui evenimentul, fiindcă i-a interzis asta chiar directorul muzeului, Lucian Vasiliu. Stupefiat de veste, dar sperînd că e doar o glumă proastă, l-am căutat imediat pe Stratan. Pe un ton încurcat, acesta mi-a confirmat ceea ce aflasem de la invitaţii care stăteau afară, în frig : da, îl sunase însuşi directorul muzeului, poetul Vasiliu, care îi spusese clar că nu are voie să găzduiască acel eveniment.

Mai şocant era însă motivul pe care, conform spuselor lui Stratan, îl invocase directorul Vasiliu : cazul Ilaşcu e o problemă de politică externă a Romîniei, deci e nevoie de o aprobare de la Ministerul de Externe pentru organizarea unui asemenea eveniment pe teritoriul Muzeului Literaturii !

Am crezut că nu mai aud bine. L-am întrebat pe Stratan dacă nu-i o glumă, iar el mi-a spus că a reprodus exact cuvintele directorului de la Casa Pogor. Şi că n-are nimic contra evenimentului, că are şi el neamuri în Basarabia, dar n-are de ales, trebuie să respecte această ” indicaţie ” , fiindcă nu vrea să aibă probleme. Punct.

Recunosc, rămăsesem mut pentru cîteva secunde, ceea ce nu mi se întîmplă prea des. Fiindcă Vasiliu era unul dintre marii leorbăitori pe tema frăţietăţii fierbinţi cu basarabenii. Dar nu credeam că, dincolo de calitatea îndoielnică a literaţilor cu care dughea patriotic, ar fi fost în stare de o asemenea mizerie, fie şi în cazul cînd invocata interdicţie de la Bucureşti ar fi fost reală.

Fiindcă invitaţii care tremurau afară, în frig, începuseră să se impacienteze ( şi pe bună dreptate ), am încercat să-i explic lui Stratan că situaţia e cu totul absurdă şi că nu are un motiv decent pentru a pune în practică intedicţia patriotului poet-director. Degeaba. Omul era neclintit, ca un funcţionar ţarist, comunist ori marţian. Ba chiar, iritat de insistenţa mea, tonul lui căpătase accente tăioase, securistice.

I-am spus lui Stratan că e ruşinos ceea ce se întîmplă şi am ieşit afară, negru-vînăt, spunîndu-le invitaţilor care e situaţia şi cerîndu-le scuze pentru acea mizerie pe care nu  mi-aş fi închipuit-o nici într-un coşmar cu literaţi-patrioţi. Invitaţii de la Chişinău erau şi ei stupefiaţi, înţelegînd că intedicţia e reală şi că nu e nici o glumă sau o neînţelegere.

Cel care a salvat situaţia de la un naufragiu total a fost Liviu Antonesei. Fiindcă n-aveam cum găsi un loc decent în cîteva minute, Liviu s-a oferit să găzduiască dezbaterea la sediul PAC din Piaţa Unirii. Implicarea unui partid în acel eveniment nu era, desigur, cel mai indicat lucru, dar situaţia era la limită, aşa că n-am putut refuza oferta, mai ales că partidul avea pe atunci o aură de decenţă.

Profesorul Zub a refuzat să vină la sediul PAC, dar ceilalţi invitaţi au înţeles situaţia, aşa că dezbaterea a avut loc, discutîndu-se, evident, şi despre mizeria de la Casa Pogor. Şi despre distanţa de la vorbele gonflabile la faptele mizerabile sau de la versurile patriotice la proza scîrbavnică.

După acest dezgustător episod, marele poet, director şi patriot Lucian Vasiliu a mai fost încă mulţi ani şef la Muzeul Literaturii. Iar acum e tot şef, la Editura Junimea. Tot pe bani publici, desigur, fiindcă editura e a Primăriei Iaşi. Iar un patriot care nu papă bani publici nu e patriot adevărat.

Iar Ilie Ilaşcu … Cine e Ilie Ilaşcu ? Dacă nu-i director nicăieri, înseamnă că nici nu-i mare lucru de capul lui. Poeţii vaxilii să fie sănătoşi, ca să ne scrie poezii frumoase, patriotice !

Lucian Postu

Comentarii

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *