Cu azilul politic la Ambasada Rusiei

– despre întîlnirea cu un hibrid uman gogoliano-sovietic –

Rezumatul episodului trecut : la începutul frumoşilor ani 2000, în guvernarea Iliescu-Năstase, premarele pesedist Simirad mă hărţuia cu procese, crezînd că aşa o să scape de articolele mele critice. După ce am pierdut primul proces, prin încălcarea flagrantă de către procurori şi judecători a legislaţiei europene, am decis să protestez public, cerînd azil politic în ţări cu regimuri comuniste sau autoritare : Republica Moldova, Rusia, Belarus, Cuba, China.

După nostimele faze de la Ambasada Republicii Moldova, povestite în episodul trecut, au urmat întîlnirile cu reprezentanţii diplomaţilor cubaneză şi bielorusă. La Consulatul Cubei, care avea sediul într-un bloc, o tanti consul bătrîioară, ridată şi arămie m-a lămurit scurt : Cuba nu acordă azil politic, dar mă aşteaptă oricînd ca turist. Por favor ! La Ambasada Bielorusiei, o clădire de modă veche, centrală, dar nu prea bine întreţinută, m-am întîlnit cu cel mai profesionist şi simpatic diplomat din tot periplul meu pe la ambasade : Serghei Malunov, un tip prezentabil, în jur de 40 de ani, cu o figură tipică de slav şi o doză de bun simţ pe care mai greu aş fi prezumat-o la un reprezentant al semi-dictatorului kolhoznik Lukaşenko. Omul a fost foarte amabil, cu un zîmbet discret în colţul gurii, zîmbet care s-a accentuat puţin atunci cînd, la sfîrşitul întîlnirii, i-am răspuns la întrebarea care viza motivul pentru care alesesem taman acele ţări pentru a cere azil politic.

Tot în buricul tîrgului, pe celebrul Bulevard Kiselef, lîngă sediul PSD, era şi Ambasada Federaţiei Ruse. Acolo lucrurile au fost mult mai nostime decît la tovarăşii cubanezi şi bieloruşi.

” Davai, tavarişci’, azil, / Nu te face krakadil „

Înţolit cu sacou, cravată, cămeşă albă şi pantaloni cu dungă, plus dosarul cazului şi cererea de azil, am dat să intru în curtea Ambasadei Rusiei. Dar se pare că asta nu era ceva prea simplu de făcut. Prin difuzorul de la poartă, o tanti paznic m-am întrebat care-i ” dela „. I-am zis, la microfonul de lîngă difuzor, în ruseşte, că vreau să vorbesc cu un diplomat. ” Îs la masa de prînz toţi „, mi-a răspuns kiokea apărătoare a teritoriului măreţei Rusii. Măi, să fie … ” Păi, n-a rămas nici unul de serviciu ? „, am întrebat eu, ca un european naiv, uitînd pe moment cum stau lucrurile cu spiritul etern al taigalei funcţionăreşti velico-ruse, populată cu vieţuitoare bipede în costum. Nţ, nu era nici unu’ rămas de serviciu, mi s-a comunicat pe un ton deja acru, iritat de întrebările total aiurea ale unui pieton care nu era nici nacealnik, nici n-avea pe el vreo uniformă.

Mda, era clar că limba rusă, pe care o vorbeam destul de binişor, n-avusese nici un afect asupra tovarăşei Matriona Kolhoznikovna Cerberova, sau cum naiba o mai fi chemat-o pe păznicăreasa imperturbabilă. Aşa că am schimbat registrul stilistic, pînă atunci neutru, trecînd la folosirea setului de urzici verbale, mereu la îndemînă : ” Păi, şi dacă începe războiul atomic, ori vine să se predea vreun spion, cine se ocupă de asta  ? „. Din mîrîiala nu foarte articulată care a urmat în difuzor a reieşit foarte clar direcţia unde m-ar fi trimis kiokea, cu subiect şi predicat, dacă ar fi putut înjura liber, fără constrîngerile importantei ei funcţii.

Cum poarta măreţei ambasade ruse rămînea tot închisă, mi-am zis că o pot momi pe tantea cerbereasa spunîndu-i motivul pentru care vroiam să discut cu un diplomat : cererea de azil politic în Rusia. Speram ca acest tablou cu totul neobişnuit – ” Faşşîst rumîn cerînd azil politic în măreaţa Rusie ” – s-o trezească din plictiseala îndărătnică pe cumătra Maşa, Kaşa, Miliţionaşa sau cum o mai botezase naş-so, ursul din Krasnodon. O brînză … Imperturbabilă, pufoaica vorbitoare mi-a recomandat o variantă prin care scăpa de prezenţa mea în faţa porţii : să mă duc la consulatul rus, după colţ.

Am înjurat în gînd, preamo po ruskii, şi, lehămetit, i-am zis, tot ruseşte : ” Iaca de asta aţi pierdut voi, ruşii, ultimul război mondial  … „. Trezită brusc din somnolenţă, kiokea mi-a replicat imediat, înţepată, dar şi intrigată : ” Cum l-am pierdut, că doar l-am cîştigat  … ? ! „. ” Nu, voi aţi cîştigat al doilea război mondial, nu pe ultimul „, i-am zis eu, rîzînd, şi m-am îndreptat, sătul de dialog cu cioatele, spre colţul după care se ascundea consulatul rus.

„Nimerea orbul Brăila, / Da’ nu Moscova-Godzila „

La vreo cîteva sute de metri, după colţul gardului masiv care păzea de fascişti măreaţa ambasadă rusă, am dat de hipopotamul mai mic – consulatul de care îmi zisese kiokea Pufoaikovna. O clădire cu un nivel, dacă îmi aduc aminte bine, cu un aspect cam pleoştit, de primărie comunală sau de orăşel uitat. Principalul era însă că la uşă n-am dat de nici un dulău cu ciubote, aşa că am putut intra în clădire fără probleme, eu fiind deja pregătit de un nou episod cu turma diplomatică plecată, fără excepţie, la masa de prînz.

Sala unde am ajuns avea aerul prăfuit al unei secţii fiscale de provincie, unde lumea se duce să plătească impozitul pe cai şi căruţă, ori amenda pentru stuchitul stradal de răsărită prăjită ( ” stuchitul ” e expulzarea pe cale bucală a unui conţinut material, iar ” răsărita ” e la fleur du soleil, cum s-ar zice, pur le non-conesior ne-moldoveni ).

La un ghişeu din sala cu pricina – un nene plictisit, care mă aştepta pe mine cum aşteptam eu Armata Roşie. Ei, da’ macar ghini cî omu’ şădi ghinişor ş’ nu pare s’ aivă nica contondent în mîni, mi-am zis eu, şi m-am îndreptat frumuşăl spri ghişeul cu om paşnic şi diplomat, p’ecum bănuiam. Eram tot numa’ un zîmbet ş-o limbă rusă melodioasă, ca Ozana cea frumos clipocitoare.

Se vede însă că scăpasem de Pufoaika Dulăova de la poarta ambasadei, da’ dădusem de văr-so de la ghişeul consulatului, Hleionid Debilici MiniBrejnev : după ce i-am spus care-i scopul aflării mele acolo, tovarăşul cinovnic consular mi-a dat un răspuns ca din Gogol – cererea trebuie s-o depun la Moscova, nu la consulat.

Am rămas perplex şi l-am întrebat dacă glumeşte. Nu, nu glumea deloc : a repetat, cu o figură foarte serioasă, că cererea trebuie depusă la Moscova, la nu ştiu ce departament / centru / etc care se ocupă cu aşa ceva. Era clar, omul nu glumea. Încă perplex, l-am întrebat : de ce, totuşi, nu pot depune cererea la consulat ? „Aşa e procedura „, mi-a răspuns placid, ca şi cum stuchea seminţe de răsărită prăjită, mecanismul cu ambalaj uman.

„Iolki-palki … „, am înjurat eu în gînd, eufemistic şi ruseşte. De procedură am înjurat, nu vă gîndiţi la anatomie fiziologică … Era clar : Rusia ‘ceea înglodată, ruginită şi înţepenită nu exista doar în cărţile lui Gogol, în teatrul lui Cehov ori în stepa mentală sovietică. Ea era mai reală şi mai vie decît credeam, iar o bucată din ea vorbea cu mine, de la ghişeul consulatului Rusiei din Bucureşti.

Lămurit că viaţa bate filmul, l-am mai întrebat pe funcţionarul nulii ce adresă are locul acela magic de la Moscova, unde ar trebui să trimit cererea mea. ” Nu ştiu „, mi-a răspuns, la fel de placid, stuchitorul de răsărită prăjită verbală.

Recunosc, după replica asta, rezerva mea de diplomaţie s-a cam terminat. Aşa că i-am comunicat lui Kakadîr Flatulenţovici că, deşi nu-s deloc fan al Armatei Roşii, aveam totuşi o părere mai bună despre profesionalismul diplomaţiei ruseşti, numai că oameni cu o prestaţie ca a lui compromit cu succes şi restul acela de imagine pozitivă.

După ce i-am zis asta, faţa lui spunea clar un lucru : tare s-ar mai fi întins dincolo de ghişeu, ca să mă apuce de umeri şi să-mi tragă un cap în gură. Recunosc, şi eu i-aş fi dat mocofanului măcar un şut în dos, dar lupta pentru pace a cîştigat disputa. Plus ipoteza că dracu’ ştie de ce-i în stare, la el în ogradă, un plăvano-hipopotam sovieto-rus  …

N-am mai aşteptat deci să văd cum se face vişiniu la faţă tovarăşul Ivan Hipopotamovici şi am şters-o repejor din consulat. Nu de alta, da’ io fugeam de dracu’ pesedist şi dădusem de tat-so sovietist …

La Ambasada Chinei nu m-am mai dus. Îmi ajungea izul de pufoaică şi vodkă, nu-mi mai trebuia şi varianta cu rachiu de orez. Da, bancul cu rabinul şi capra nu e chiar banc.

Lucian Postu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Comentarii

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *