Profesorul Liviu Leonte: „N-am prea fost un indraznet in existenta aceasta a mea” (I)

0
2.531 views

In urma cu cativa ani, cand am realizat acest interviu, nici eu, nici partenerul meu de dialog nu puteam sti ca era ultimul pe care profesorul Liviu Leonte avea sa-l acorde. Sunt mai bine de cinci ani de cand fostul redactor sef al revistei Cronica s-a retras complet din spatiul public. Disparitia sa din aceasta lume se suprapune astfel pe o iesire din scena anterioara, premeditata de profesor. Reproduc aici acel interviu al carui prim merit este, cred, acela de a radiografia o viata… (Calin Ciobotari)  

Calin Ciobotari: Domnule profesor, m-ar interesa, in primul rand, un dialog construit pe evocarea etapelor formarii dumneavoastra profesionale.

Liviu Leonte: Cu cea mai mare placere, domnule Ciobotari.

Ati facut Filologia la Iasi intre 1947 si 1952, asadar intr-o perioada in care „tunurile inca fumegau”. V-as ruga sa-mi descrieti temporalitatea aceea complicata in care v-ati inceput formatia intelectuala.

In mod cert, perioada la care faceti referire nu este una dintre cele mai fericite ale existentei mele. Cred ca formatia mi-am facut-o la liceu. Un liceu de renume, „Constantin Negruzzi”, actualmente colegiu, insa pentru mine ramas tot „liceu-internat”. In Franta, daca spui ca ai terminat liceul „Montaigne”, esti cineva. Nu trebuie sa mai faci diferenta intre liceu si colegiu. In facultate am prins celebra reforma de la 1948, reforma ce a schimbat total datele problemei si in urma careia au avut de suferit, in special, facultatile umanistice.

„Nu reuseam sa vad viitorul, nu ma puteam proiecta nicaieri, lipsea complet perspectiva cat de cat reala, posibila”

Concret, care au fost primele efecte ale Reformei?

S-a introdus in invatamant ideologia atotstapanitoare; aplicata la modelul sovietic al proletcultismului, a dus la eliminarea materiilor de baza, pana pe la 1950. In primul an, s-a mai putut face o serie de discipline, cu Al. Dima, sau Grigore Scorpan, dar dupa aceea nu a mai fost posibil. Abia in 1950, cand a fost sarbatorit Eminescu, lucrurile au inceput, partial, a se clarifica. A reinceput sa se studieze literatura propriu-zisa, insa cu eliminarea celor foarte „vinovati” – Maiorescu, Arghezi, Rebreanu, si cu interpretari gresite ale altor opere…

Aveati totusi acces la autorii „vinovati”?

Da, in principal prin biblioteca parintilor mei, invatatori. Si de la Biblioteca Centrala se puteau imprumuta unele carti. Mai putin cele ale marilor „dusmani” precum cei pe care vi i-am pomenit.

Caruia dintre profesorii cu care ati studiat ii datorati cel mai mult?

Vedeti, profesorii cu care am studiat, adevaratii profesori, au fost foarte putini. Mi-au servit partial ca modele; nu din cauza lor, ci din cauza conditiilor in care lucrau. Nu s-au putut manifesta in deplina lor valoare. Il pomenesc din nou pe Alexandru Dima, un estetician de renume, a carui disciplina a disparut, profesorul fiind nevoit sa treaca la asa-zisa „Literatura universala”, de care nu era foarte incantat. Apoi, profesorul N.I.Popa, de la Franceza, trecut ulterior la Catedra de literatura romana, si, in mod special, profesorul Gheorghe Ivanescu, cel mai mare lingvist din a doua jumatate a secolului XX.

Profesori formati in interbelic. Se mai simtea in anii ’50 respiratia interbelicului?

Nu prea se simtea. Nu se stia daca e voie sau nu… (zambeste amarC.C.) A trebuit sa luam acel „mai putin” decat ne puteau da dascalii nostri. In afara de asta, din Iasi, dar si din celelalte centre universitare, au disparut limbile straine. A ramas limba rusa. Am inceput sa studiez, in paralel cu limba si literatura romana, limba si literatura franceza. Pe cont propriu. In felul acesta, am fost vaduvit de o cunoastere foarte buna a limbii franceze. Sansa mea era ca facusem opt ani de franceza in liceu, la care se adaugau alti sapte de limba germana.

Cum va vedeati viitorul in timpul facultatii?

Buna intrebare! Nu reuseam sa vad viitorul, nu ma puteam proiecta nicaieri, lipsea complet perspectiva cat de cat reala, posibila.

Totusi, in 1950 ati debutat cu recenzie in revista literara, ceea ce denota ca simteati nevoia de exprimare scrisa.

Da, aparuse revista „Iasul nou” si am fost invitat sa colaborez. Dupa terminarea facultatii mi-a fost destul de greu sa-mi gasesc un loc de munca…

Cam seamana vremurile de atunci cu cele de astazi…

(rade) Numai asa, superficial. Am stat cateva luni la redactia de la „Iasul nou”, pana cand profesorul Gavril Istrati mi-a gasit un post la Academie, la colectivul de Lingvistica. Nu prea eram interesat, insa mi-a prins foarte bine perioada aceasta „academica”. Am avut acolo bucuria de a-l reintalni si de a-l cunoaste mai bine pe marele lingvist Ivanescu.

„M-am gandit ca ma intorc in tara, imi dau doctoratul, iar dupa doi ani plec din nou. De data aceasta, intr-o tara de limba engleza. Bineinteles, nu s-a intamplat asa!”

Exista un Iasi cultural pe atunci, or era creionat doar prin grila universitarilor?

Un Iasi cultural mai putin. Existau incercari timide. Si la Universitate disciplinele specific culturale erau putine. Se facea un semestru poezia lui A. Toma. Un alt semestru se studia polemica lui Titu Maiorescu cu Sofia Nadejde pe tema femeii.

Din care, inevitabil, invingatoare iesea Sofia Nadejde.

(ne amuzam – C.C.) Absolut! Maiorescu era terminat, ironizat.

Junimismul era dus deci in derizoriu.

Sigur ca da! Intre timp, fusesem invitat la Universitate, unde, la Literatura universala, fusese eliminat un eminent tanar, Valeriu Stoleru, asa cum, in 1952, eu insumi am fost eliminat. Doi ani de zile, am tinut cu mare placere un curs in care am insistat pe literatura latina. Dupa aceea, am revenit la Academie, fiind nevoie de cercetatori pentru a lucra la un dictionar. Pe mine, insa, ma interesa mai degraba sa lucrez la limba si literatura romana de secol XIX.

Simteati ca va identificati mai mult cu postura de profesor decat cu cea de cercetator?

Da, intrucat materia era mai interesanta si puteai face cursuri mult mai atragatoare.

Nu v-a tentat plecarea spre Bucuresti?

N-am prea fost un indraznet in existenta aceasta a mea. Mai mult am fost dus de valuri. Am avut sansa ca in ’60-’61 sa fiu rechemat la Catedra de literatura romana. Dupa trei ani, spre surpriza mea, in contextul acelei relative departari de influenta sovietica, mi s-a propus un post de lector in strainatate. Am facut doi ani ca lector, la Montpellier, dupa care francezii m-au retinut ca maitre de conférences asoccié. Un stagiu de patru ani…

Cat v-a marcat experienta franceza?

Foarte mult. Am avut ocazia sa citesc carti la care altfel nu as fi avut acces.

Nu v-a venit sa ramaneti acolo? Sau, din nou, lipsa de indrazneala…

Cum sa va spun, cand te duci intr-o tara in care viata este normala, iti schimbi si tu mentalitatea. M-am gandit ca ma intorc in Romania, imi dau doctoratul, iar dupa doi ani plec din nou. De data aceasta, intr-o tara de limba engleza. Bineinteles, nu s-a intamplat asa!

 

„La plenara, dupa ce toti si-au facut autocritica, asteptam sa vina momentul in care sa fie citat scandalul de la Cronica… 

La „Cronica” in ce context ati ajuns?

Imediat dupa ce am revenit in tara, mi s-a propus, nu stiu de ce, sa preiau editura nou infiintata „Junimea”. Cu toata jena, in special fata de Miu Dobrescu (prim-secretarul Iasului – C.C.), un personaj extrem de politicos, cu bun simt, am refuzat. Am continuat, pentru o scurta perioada, sa lucrez la Catedra, pana cand am primit o alta invitatie, la fel de surprinzatoare: sa lucrez la revista „Cronica”.

Invitatiile acestea aveau si o tenta de obligativitate? Puteau fi refuzate?

Era delicat sa refuzi. Mai ales ca era a doua invitatie pe care o primeam. Putea sa se interpreteze un nou refuz al meu. Am gandit ca putem face un contract pe doi ani de zile, pana se intoarce profesorul Andriescu. Cei doi ani s-au facut insa zece.

Ce insemna sa fii conducatorul unei astfel de publicatii in anii ’70?

Daca ar fi fost revista literara, situatia ar fi fost mai buna. Asa, „Cronica” era un saptamanal politic-social-cultural, asadar foarte strans de factorul politic. Existau obligatii de la centru, obligatii locale si asa mai departe. Depindeai atunci foarte mult de primul secretar. Daca el era un om luminat, atunci si publicatia se putea dezvolta in voie.

Se putea negocia cu Partidul?

Da, insa doar pe linie de cenzura, prin acea Directie a presei. Puteau sa apara si texte mai putin „ortodoxe”, ca sa zic asa.

Banuiesc ca ati avut patanii pe astfel de teme…

O, da! Imi amintesc cum, chiar inainte de plenara aceea din 1971, aparuse in revista noastra prima parte a unei piese a lui Sorescu, cu titlul „Dimineata in padure”. A iesit un scandal imens. Se punea problema sa fim destituiti. Nu doar eu, ci si cei de la Consiliul culturii. Acolo, Sorescu il interpreta pe Vlad Tepes cu referire la Ceausescu. Avea si abilitatea aceasta de a disimula foarte bine. La plenara, dupa ce toti si-au facut autocritica, asteptam sa vina momentul in care sa fie citat scandalul de la „Cronica”. Revista a fost pomenita, insa in legatura cu faptul ca il publicase pe Noica. Ilie Radulescu, responsabilul de la Bucuresti cu propaganda, a formulat acuza ca noi il publicam pe filosoful nominalist Noica…

Cum va explicati ca ati scapat de „Dimineata in padure”?

Greseala fusese atat de mare si aluzia atat de periculoasa, incat subiectul s-a oprit undeva, n-a ajuns pana sus. Ar fi trebuit sa cada prea multe capete, asa incat s-a pastrat tacerea. Dupa plenara, o perioada s-a mai putut respira, in ciuda numeroaselor indicatii care veneau. De prin 1976, insa, lucrurile s-au complicat.

Ce colaboratori de marca avea revista in acei ani?

Dintre ieseni il amintesc pe profesorul Constantin Ciopraga, de la Filosofie publicau profesorii Ernest Stere si Petre Botezatu. Din afara, Noica era foarte receptiv la solicitarile noastre redactionale. Tinea si un fel de rubrica.

V-ati cunoscut personal cu Noica?

Da, sigur. Era un personaj din alta perioada, din alta lume, care, totusi, reusise sa se adapteze pe latura aceasta a nationalismului.

A contat deceniul de redactor-sef in cariera dumneavoastra?

Da, a contat. Am pus pasiune in ce am facut acolo.

V-ati facut si dusmani?

Da, foarte multi! Si acum scriu unii articole prin reviste, cu injuraturi, cu de toate. „Reglarile de cont” apar mereu cand se schimba regimurile. Daca nu privesti istoric fenomenul, daca nu tii cont de contextul in care se lucra, poti fi foarte viteaz astazi si foarte acuzator.

(continuarea in numarul urmator)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here