„N-am prea fost un indraznet in existenta aceasta a mea” (II)

0
1,982 views

Profesorul Liviu Leonte

 In urma cu cativa ani, cand am realizat acest interviu, nici eu, nici partenerul meu de dialog nu puteam sti ca era ultimul pe care profesorul Liviu Leonte avea sa-l acorde. Sunt mai bine de cinci ani de cand fostul redactor sef al revistei Cronica s-a retras complet din spatiul public. Disparitia sa din aceasta lume se suprapune astfel pe o iesire din scena anterioara, premeditata de profesor. Reproduc aici acel interviu al carui prim merit este, cred, acela de a radiografia o viata… (Calin Ciobotari) 

 

 

Calin Ciobotari: Dupa 1979, ce-a urmat in cariera dumneavoastra?

Liviu Leonte: Am revenit la Universitate, unde mi se pastrase postul de la Catedra de limba si literatura romana. Ramasesem lector, pentru ca se interzisese celor cu munca de partid sa promoveze la locul de unde fusesera luati. Nu s-au mai facut promovari pana in 1990. In perioada aceasta am continuat intens lucrul la monografia si editia Negruzzi. A urmat un onorant premiu al Academiei Romane.

Domnule profesor, de unde, totusi, preocuparea aceasta pentru Negruzzi?

Preocuparea aceasta se datoreaza si unui factor al hazardului; profesorul N.I.Popa trebuia sa faca o editie si o monografie Negruzzi. N-a avut timp si m-a rugat pe mine sa-l suplinesc.

Va simteati dator si faptului ca liceul pe care l-ati urmat ii purta numele?

(rade) S-ar putea, desi mai mult m-a fascinat la el capacitatea de a se abstrage din preocuparile politice. Asta desi fusese, printre altele, si deputat.

Cum e pana la urma, domnule profesor, Constantin sau Costache Negruzzi?

Eu folosesc numele de Constantin. Costache ii spuneau prietenii, apropiatii, ba chiar el insusi semnase in tinerete cu numele acesta. Alecsandri, insa, in 1872, cand scrie despre el, foloseste numele Constantin.

E rezolvat, credeti, episodul „Negruzzi”?

Pentru mine inca nu. Am de terminat volumul patru din editia de Opere si o editie care apare in colectia Opere fundamentale.

Pana la urma este si o forma de sacrificiu ceea ce faceti dumneavoastra, nu credeti?

Este. Pentru cultura noastra sunt absolut necesare sacrificiile acestea. O editie de Opere este un act fundamental pentru cunoasterea unui scriitor. Din pacate, exista destui scriitori care ar merita asa ceva, insa de care nu se mai ocupa nimeni.

Cum va explicati? Nu mai avem cercetatori suficienti? Nu sunt ei interesati de asa ceva?

Am avut cercetatori foarte buni. Era un mod de a iesi si din mediul literaturii contemporane de care, in acelasi timp, eram atras. Trebuie spus ca atunci, in deceniul al saselea, politica noastra culturala era una de sprijinire a clasicilor. Se si platea bine cercetarea. Marele pacat era ca nu se putea publica tot. Am propus sa se faca niste editii de uz intern, complete, pentru biblioteci. Nu s-a dorit. Azi exista o alta situatie: poti face o editie asa cum trebuie, insa nu mai esti motivat financiar. E o munca de sacrificiu.

A scazut si interesul receptorului? Simtiti uneori ca „vorbiti in desert”?

Niciodata receptorul nu a fost sensibil la asemenea demersuri. Aceste editii apareau in tiraje mai mici. Banii se scoteau din traduceri, din colectia „Biblioteca pentru toti”. Dupa aceea, pana in 1990, tirajele s-au limitat tot mai mult, onorariile erau tot mai mici. Dupa 1990, toate acestea s-au acutizat, mai ales ca „Minerva” se desfiintase. Numai datorita lui Eugen Simion s-a continua cu acele Opere fundamentale de la „Univers enciclopedic”, in care se reiau niste editii ce au meritul de a publica integral scrierile autorilor. Fusesem invitat de Eugen Uricaru, cand era presedintele Uniunii Scriitorilor, sa fac din nou o editie gen „Biblioteca pentru toti”, cum o facusem pe cea din 1961. Am facut-o si am dat-o la „Junimea”. Au inclus-o in plan, dupa care Comitetul care aproba acolo aparitiile editoriale si tirajele a respins-o. Nu stiu de ce, mai ales ca oricine a facut liceul stie prea bine ca textele acestea sunt inca valabile, se studiaza in scoli. Oricum, intr-o luna, cartea a aparut la „Minerva”.

 

Libertatea te poate deci stanjeni, te poate impiedica in a-ti pastra un stil care te-a consacrat”

 

Tot in anii ’80 v-a aparut volumul Prozatori contemporani, facand referire la scriitori care, intre timp, au devenit clasici. Daca astazi ati alcatui o replica a acelei carti, ce autori contemporani v-ar preocupa?

Astazi? Nu mai sunt la curent. Urmaresc fenomenul literar cumva intamplator. Trebuie sa te dedici total. Or eu nu mai am timp, am de terminat si o carte despre Proust, apoi Negruzzi… Plus ca am evitat mereu sa-mi public in volum recenziile. Acolo, in volum, trebuie sa existe legaturile interne, intregul. Vad ca e o moda azi. Sunt critici care s-au lansat cu volume alcatuite din asemenea recenzii.

Se fac si Istorii ale literaturii din recenzii…

Asa este, din pacate. Eu sunt mai pretentios cu mine insumi, nu pot face asa ceva.

Totusi, climatul literar de dupa 1990 cum l-ati resimtit? A priit libertatea literaturii romane?

Este un progres cert, insa cu inevitabile excese care ar trebui sa se opreasca undeva. Am observat ca, cel putin in proza, mari scriitori de altadata s-au pierdut in acest nou climat. Era un anumit procedeu alegoric, parabolic. Uitati-va la D.R.Popescu. Cartile lui de acum nu mai au valoarea unui roman precum Vanatoarea regala. Libertatea te poate deci stanjeni, te poate impiedica in a-ti pastra un stil care te-a consacrat.

Raportarile contemporanilor la trecut cum le percepeti?

Se fac in maniere ce ar trebui revizuite. Sa va dau un singur exemplu: Mihai Eminescu. Nu toata opera lui e la aceeasi inaltime. Nu poti, insa, sa te legi de niste detalii care n-au nici un sens. Cineva scria, bunaoara, ca, dupa ce s-a imbolnavit, Eminescu scuipa cand trecea prin fata Universitatii.

Intr-adevar, ce relevanta are?

Dati-mi voie sa va citesc un articol din 1945, publicat de Calinescu in revista „Lumea”: „Este un dicton francez care zice: nu exista erou pentru lacheul sau. Ce este un erou militar, politic, cultural? Intai de toate, un om care mananca, doarme, are defecatie si mictiune, in fine, toate manifestarile vietii fiziologice”. Calinescu continua mai jos: „eroismul consta in sensul superior in care sunt folosite toate functiunile superioare”. Nu trebuie sa privim trecutul din perspectiva lacheului.

Publicarea scrisorilor de dragoste intre Veronica Micle si Eminescu ne plaseaza intr-o astfel de perspectiva?

Nu. Sunt si lucruri derizorii, insa tot despre „functiunile superioare” e vorba. Din perspectiva lacheului, se vorbeste la nesfarsit despre comploturile din jurul lui Eminescu, despre „marele criminal” Titu Maiorescu si asa mai departe. Unii dintre criticii de azi au dat mana cu proletcultistii de ieri.

 

Despre Constantin Ciopraga, Alexandru Husar, Dumitru Irimia…

 

Domnule profesor, pe finalul discutiei va propun sa zabovim asupra a trei importanti oameni de litere din Iasi care s-au stins in decursul acestui an: Constantin Ciopraga, Alexandru Husar si Dumitru Irimia.

As incepe cu profesorul Ciopraga, pe care l-am cunoscut de la prima sa aparitie in amfiteatrele universitatii din Iasi, in tinuta-i eleganta si cu afabilitatea sa retinuta. Il priveam ca si cum ar fi venit dintr-un institut sau universitate straina. De fapt, el venea dintr-un lagar de prizonieri din Uniunea Sovietica, dupa experiente ingrozitoare. A avut o mare putere de lucru, dar si o remarcabila forta de a se abstrage din mediul social-politic. Pe de alta parte, era generos, incurajand cele mai modeste incercari. In general a evitat functiile care ieseau din sfera preocuparilor creationale. Functiile pe care, totusi, le-a acceptat au fost mai degraba onorifice. Program riguros, retragerea zilnica la masa de lucru, neutralitate totala fata de partidele scriitoricesti ale acelei vremi – aceasta e, cred, marea lectie pe care ne-a predat-o profesorul Ciopraga.

Profesorul Husar…

Un ardelean sosit la Iasi, pe care l-am cunoscut treptat. O figura comunicativa, radioasa. Parca il aud – „Salve, maestre!”. Ii placea sa vorbeasca in public, insa oratoria era dublata de o invatatura temeinica. Facuse scoala cu Vianu si cu altii de calibrul acesta. Are cateva carti care, indiscutabil, raman. Mai mult, l-am invidiat, si nu doar eu, pentru succesul pe care il avea la studenti. Gasea modalitati si locuri inedite de a tine examene, seminarii… Si disparitia sa reprezinta un minus in atmosfera Iasului. Ramane veteranul Gavril Istrati.

Are 95 de ani si nu pare sa abdice.

Da, nu prea pare, are o forta a lui. L-am ascultat la mormantul lui Husar. A vorbit destul de mult, cu o voce de stentor, povestindu-si amintirile cu o coerenta incredibila.

Coerenta pana in ultima clipa pare o nota comuna a acestei generatii – Ciopraga, Husar, Istrati…

Asa este. E o conservare launtrica a lor. Se pastreaza foarte bine, din toate punctele de vedere.

Dumitru Irimia…

L-am avut ca student. Un student foarte serios, bine pregatit, cu accent pus pe problemele de limba, riguros in tot ce facea, foarte corect. Ca profesor, la examene, era de o severitate putin intalnita. De fiecare data cand ne intalneam, imi explica de ce este atat de sever. Poate mai si exagera, insa eu l-am simpatizat dintotdeauna.

Domnule profesor, daca v-ati afla acum in fata unui amfiteatru plin cu studenti si ati avea la dispozitie cateva secunde in care sa le faceti o recomandare in privinta literaturii romane, ce ati spune?

Le-as spune atat: „Cititi-o!”.

 

 

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here