Bogdan Manolache: „Nu mă consider actor. E un cuvânt prea nobil pentru mine, deocamdată”

0
1,069 views

Are planuri mari, vrea să ajungă în SUA, nu la spălat vase, ci cu un plan al unei lucrări de doctorat. Deocamdată se mulțumește cu postura de actor la Teatrul bârlădean. Interviul de față, realizat de Lavinia Lazăr, masterandă a Facultății de Teatru de la Universitatea Națională „George Enescu” Iași, se înscrie în proiectul „Dacia literară” și 7 est de a promova tineri creatori din regiunea Moldovei.

 

Lavinia Lazăr: Cum a început povestea ta cu teatrul? De ce teatru și nu altceva?

Bogdan Manolache: De ce am vrut să dau la teatru și să fac teatru? Pentru că e singurul univers în care mă (re)găsesc și e singurul lucru care îmi permite să fiu orice, e singurul remediu.

De fapt, trăiești mai multe vieți în una singură…

Da, de ce nu? Poți fi și doctor, poți fi și astronaut și inginer, poți fi orice și asta mi-a plăcut cel mai mult. În afara de asta, sunt și nebun.

Cu nebunia te-ai născut sau ai dobândit-o pe parcurs?

Cred că am mai multă nebunie nativă plus o doză oarecare de normalitate. Nu știu ce am fost într-o viață anterioară, dar m-am născut cu chestia asta și văd că nu se oprește, se tot duce și mă urmărește; devin din ce în ce mai nebun.

Care crezi că e rolul actorului în univers și mai precis care e rolul tău în lumea asta: în universul general și apoi în microsistemul teatrului?

Prima dată aș vorbi despre artist. Care e rolul artistului? Cred că artistul este un element de tranziție, este un intermediar între univers și oamenii obișnuiți prin care transmite informația. De aici am și teoria mea, care constă în faptul că nu-ți aparține gândul. Îmi place să cred că ele, gândurile, sunt într-un copac, într-o sferă. Prin simpla existență a artistului oamenii au acces la informații – artistul cuplează universul.

O face conștient sau inconștient?

Conștient, conștient o face. De fapt, asta-i și plăcerea pentru că îți dai seama de puterea pe care o are un artist și dacă toată lumea ar realiza lucrul ăsta, artiștii nu ar mai fi „muritori de foame”. (râde) Artiștii nu mor de foame, dar este o prejudecată din folclor. E o mare prostie când aud „nu da la teatru că ai să mori de foame, că nu-i de viitor”. Aș încuraja în primul rând copiii să se apuce de teatru, pentru că unii părinți sunt o cauză pierdută din punctul ăsta de vedere.

Crezi în actorul cu diplomă, dar care nu are vreo direcție?

Eu nu cred în diploma de actor. Un actor cu diplomă care pune 99% muncă, dar n-are sclipire… nu îl pot considera actor. Eu nu mă consider actor pentru că e un cuvânt prea nobil pentru mine, deocamdată. E foarte ușor să te consideri actor, dar multă lume nu înțelege ce înseamnă asta. Eu încă nu înțeleg și vreau să descopăr, sunt într-o continuă cercetare. Este vorba de acel 1% care e cunoscut ca fiind sclipirea de geniu, e talentul pe care nimeni nu-l poate descrie exact. Am văzut oameni care muncesc de 10 ori mai mult ca alții și nu prea i-a ajutat chestia asta.

Artist te simți?

Da, artist mă simt.

Ce sprijin ai primit după terminarea studiilor teatrale?

Am fost ajutat în mod special de distinsa actriță Mihaela Arsenescu Werner, mi-a reamintit de mine și atunci am avut încredere. Mi-am luat un an o pauză, după ce am terminat facultatea și de multe ori ajută o pauză. E drept că poate exista riscul să uiți anumite repere și direcții, dar în cazul meu a fost binevenită.

Ce s-a întâmplat în anul de pauză?

Am scris o piesă de teatru: Vreau înapoi culorile din vis. E mai mult un semnal de alarmă.

Te-ai gândit să-ți publici piesa de teatru?

Da, doar că deocamdată mai suferă modificări și poate fi mai bună decât atât. La momentul respectiv nu a fost decât un refugiu pe care l-am avut și de aceea probabil piesa de teatru are și o notă personală, dar în viitorul apropiat mă gândesc să o public.

Te-ai angajat ca actor la Teatrul „Victor Ioan Popa” din Bârlad. Cum te simți acolo? Te regăsești în această postură?

Încep să mă regăsesc din ce în ce mai mult.

Câteva cuvinte despre experiențele tale de acolo. Cum e lucrul cu actorii, cu regizorii?

Să pornim de la trupa de actori a Teatrului din Bârlad. Este o trupă cu o medie de vârstă de 40 de ani și eu sunt printre cei mai tineri, am 25.

Vrei să spui că ai întâmpinat dificultăți din pricina vârstei? Sau că, din contra, ești răsfățatul echipei artistice?

Da și nu. E o plăcere să joc cu ei, sunt unii oameni din trupă care ar putea surprinde publicul din diferite zone ale României. M-am integrat foarte bine de la primul spectacol, i-am simțit foarte primitori. Asta mi se pare cel mai important…

La modul ideal unde te vezi peste câțiva ani?

Nu mă văd în țară, pentru că mai am un an până termin masterul și vreau să mă apuc de doctorat în SUA. Sper să mă stabilesc acolo. Doctoratul presupune o muncă asiduă și, totodată, o provocare. Pentru a-mi aduna materialele simt că trebuie să schimb puțin mentalitatea, dar și aerul cu care am fost obișnuit până acum.

Tocmai din acest motiv s-a declanșat în mine o dorință de a pleca din țară și de a începe o călătorie care va urma să mă schimbe pentru totdeauna. Sunt de părere că orice personaj vine nu doar cu istoria lui, dar și cu o inteligență emoțională. Acest lucru mă face să cred că actorul trebuie să sufere de aceeași inteligență, pentru a fi compatibil cu partitura dramatică. Pe scurt, am să încerc să încleștez psihologia cu arta actorului pentru a creea, cred eu, un profil al actorului, și de ce nu, poate un nou sistem regizoral. Deocamdată, în capul meu sună interesant (râde), dar cine știe cum se va sfârși totul… Ceea ce știu sigur este că trebuie încercat. Am să încerc să fac ce am făcut aici, poate mai bine acolo.

Ai întâmpinat dificultăți în crearea rolurilor? Lucrul cu regizorul?

Eu sunt foarte nonconformist când îmi creez rolurile pentru că toată lumea se bazează pe Stanislavski. Nu am o rețetă standard. Cât despre regizori, prefer să vină cu temele de acasă, să aibă 80% din spectacol făcut, altfel apar probleme de comunicare.

Cu ce rezigori consideri că ar fi o provocare să joci?

Aș vrea să iau contactul cu cât mai mulți regizori, doar așa te poți descoperi.

Dificultățile sau lucrurile pe care nu le poți uita din perioada repetițiilor? Și, de ce nu, cele amuzante?

Din facultate ar fi experiența spectacolului Buzunarului cu pâine. S-a vorbit foarte mult despre actorii din spectacolul ăsta.  Spectacolul în cauză a fost motivul pentru care eu m-am decis să iau o pauză de la teatru. Probabil am rămas în mintea unor oameni ca un dușman și nu asta a fost intenția mea. Fiind în an terminal, ceea ce m-a deranjat pe mine a fost faptul că eram puși cu mâna de regizor și asta se întâmplă din anul I. Mă gândeam că în anul al III-lea, noi, studenții, putem să ne facem licența și să colaborăm toți, nu doar regizorul. La colegul meu am observat această delăsare cu care nu am fost de acord, și de aici a apărut ideea că eu am fițe și fumuri în cap. De asta mă urăște lumea. Când nu sunt de acord cu cineva… devin dușmanul lui și chiar îmi pare rău pentru asta. Dacă aș putea să dau timpul înapoi, eu aș proceda la fel pentru că nu vreau să mă pliez după un anumit tipar, în schimb aș pune altfel problema pentru că îmi pare rău că nu pot să mă mai întorc la oamenii la care am ținut și simt că lumea mă urăște. Asta a fost, deci, una dintre experiențele care m-a marcat.

Momente frumoase am de când lucram cu doamna Werner la spectacolul Artă. La un moment dat, știu că nu mă puteam controla deloc și râdeam. Am suficiente crize de râs și o iau razna. Atunci toată lumea ia pauză și devin oaia neagră, am momente în care râd pe scenă și e o descărcare până la urmă.

Cât de important este faptul că te afli pe scenă?

Foarte important.

Cu emoțiile cum stai?

Stau un sfert de oră doar cu mine în cabină înainte de începerea unui spectacol. Emoțiile sunt acolo mereu…

 

 

 

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here