Andreea Darie și fețele Clitemnestrei

0
2,548 views

E a doua oară când o văd pe Andreea Darie jucând fascinantul text al Margueritei Yourcenar, „Clitemnestra sau Crima”. Prima oară, pe un frig cumplit, în hala Teatrului Fix, a doua oară, într-o nouă formulă spectacologică, la Festivalul de Monodrame de la Bacău, într-o montare semnată regizoral de Octavian Jighirgiu. Două spectacole radical diferite, unul frust, brutal și răvășitor în monumentalitatea primitivă a unui spațiu-hală, celălalt rafinat, elaborat și trecut prin filtrele unei migăloase interpretări pe text. În ambele, Andreea Darie, vorbindu-ne despre viață, moarte, iertare și dragostea de a face teatru.

Mă declar un împătimit adept al acestei metode de a revizita, din unghiuri diferite, marile texte ale Antichității, răsturnând viziunile asupra unor personaje ce par definitiv rezolvate. Nu e vorba atât despre a le reactualiza, cât de a ne privi pe noi înșine prin intermediul lor. Le reevaluăm, reevaluându-ne… „Domnilor judecători”, ni se adresează această Clitemnestră a Margueritei Yourcenar, cerându-ne să-i ascultăm pledoaria pentru propria-i apărare. Ea nu ține atât la a dobândi iertarea pentru crima asupra lui Agamemnon, ci mai ales la a fi ascultată. De dincolo de istoria lui oficială, personajul ni se adresează repovestindu-ne, dintr-o perspectivă foarte personală, cum a fost ceea ce a fost. Yourcenar – și de aici provin marile deschideri ale textului ei – nu face din acest exercițiu doar fundamentul unui proces în care spectatorii-judecători vor lua o decizie, ci dezvoltă, într-un discurs subteran, un amplu proces de conștiință al chiar Clitemnestrei.

În spectacolul Trei, Octavian Jighirgiu și Andreea Darie își propun să extindă cadrele stricte ale textului-confesiune, valorizând voci secunde, personaje de fundal, precum Cassandra sau Ifigenia, fiica pe care Agamemnon o jertfește pentru a face pe placul zeilor. Inteligent construit, spectacolul nu impune însă o unică „lectură”, ci lasă posibilitatea unor interpretări colaterale, individuale pentru fiecare spectator în parte. În ce mă privește, dincolo de intențiile regizorale, foarte tentant a fost pentru mine să „citesc” spectacolul în cheia unei dematerializări progresive a personajului, o regresie etapizată de la maturitatea femeii care își așteaptă bărbatul, la copilărie și disoluție totală. Copilul din proiecția folosită în Trei, dar și din fotografia care circulă prin sală, este, mai mult decât fiica pierdută a Clitemnestrei, Clitemnestra însăși. Atât de puternica imagine finală – o pereche de încălțări părăsind, fără purtător, scena – îmi vorbește despre ieșirea din scenă a unui destin, despre o absență care deja se insinuează.

Foarte atrăgătoare în spectacol mi s-a părut, apoi, a fi temporalitatea specială, una trans-umană, și, totuși, încărcată de omenesc; totul se decide pe linia incertă dintre un prezent ambiguu, din care facem parte, și ecourile unui timp din afara istoriei. Clitemnestra e între lumi. Ea conține în sine, deopotrivă, eternitate și timp. Pe întreg parcursul spectacolului, Andreea Darie exersează tocmai această continuă alternanță între materialitate și imaterialitate, între concretețea unui corp care ne vorbește și volatilitatea unei prezențe ce se descompune și se recompune sub ochii noștri. Parțial făcută din lumini, prin efecte de cicloramare (raportul corp – siluetă sau siluetă grafică), parțial ilustrată prin actorie pură (un spectacol în sine îl reprezintă rostirea textului și farmecul discret al inflexiunilorvocale generatoare de nuanțe), metoda dă rezultate dintre cele mai surprinzătoare. E un spectacol rece și, în același timp, incandescent, simplu (sărăcie extremă a decorului, cu un singur scaun ca obiect scenic, și o pânză de proiecție ce devine, pentru câteva momente, veștmânt al personajului) și totodată atât de complex. Clitemnestra din Trei are respirație universală. Nu merita, cred, acel pasaj de autohtonizare prin Maria Tănase, cu al ei „Cine iubește și lasă”, riscant pentru că o vitorialipanizează și o aruncă în păgubosul și limitativul plai mioritic.

Andreea Darie joacă în multiple registre, producând mereu efecte caleidoscopice; e femeia care așteaptă, e femeia care tânjește, e femeia înfiorată de eros, e femeia care urăște, care ucide. Mijloacele actoricești de care dispune și pe care le folosește Andreea sunt diverse și precise: vocea și temperaturile multiple pe care le așează în cuvinte, plastică/ poezie a corporalității, capacitate de a dezvolta relații cu spațiul (mișcările coregrafiate ce fac dintr-un banal scaun un veritabil partener), intensitatea prezenței scenice, aptitudinea de a ține sub tensiune o sală întreagă, relația cu propriul corp (a face din propria-ți mână un personaj care interacționează cu tine!). Andreea Darie este o actriță tot mai puternică, tot mai sigură pe sine, cu o sensibilitate polifonică ce o face disponibilă pentru multiple ipostazieri și, foarte important, întreținând o relație serioasă și responsabilă cu ideea de artă. Este o bucurie să o privești jucând!

Bacău Fest Monodrame, Trei, după Marguerite Yourcenar. Regia și scenografia: Octavian Jighirgiu. Cu: Andreea Darie. Videodesign: Radu Nechit. Grafică: Aurel Asanache. Coregrafie: Ovidiu Ivan. Costume: Jeni Stănilă. Make up: Beatrice Hondor. Asociația Artes, Iași. Data vizionării: 18 aprilie 2018.  

Calin Ciobotari

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here