Memorii teatrale (I)

 

Marele actor ieșean, Dionisie Vitcu, recent distins cu titlul de cetățean de onoare al Iașului, propune cititorilor 7 est o serie de memorii teatrale de o indiscutabilă valoare documentară și emoțională.

Iulie 1963. În faţa Institutului de Teatru, la intrare, pe holuri, forfotă mare. Fete  frumoase, artiste cu diplomă şi băieţi chipeşi toţi juni primi ai teatrului românesc întreţineau o atmosferă veselă, într-o stare  de aşteptare continuă. Trebuia să se întâmple ceva. Ni se pregătea ceva. Din când în când zumzetul se potolea şi glasuri adunate în cor rosteau: bună dimineaţa, să trăiţi maestre… Intrau în clădire profesorii noştri, – maeştrii teatrului contemporan se îndreptau spre Rectorat unde ni se „pregătea ceva”.

Târgul de absolvenți

Prin uşa masivă, înflorată din fier forjat intra Moş’ Costache, rectorul IATC, marele domn şi artist Costache Antoniu, urmat de o suită de personalităţi străine, – ne da mâna, ne întreba în treacăt, „ce faci drăguţă”, ne mai aşteptând răspunsul nostru, oricum prea lung, şi îşi vedea de drum. În urma lui, cu paşi mărunţi urcau spre mezanin Ion Şahighian, Alexandru Finţi, Lucian Giurchescu, Angelo Pellegrini… mulţi necunoscuţi şi printre ei tânărul Ion Cojar, profesorul cel mai îndrăgit şi iubit, nu numai de generaţia noastră!

Comisia de repartiţie şi numire guvernamentală s-a adunat la secretariatul facultăţii  şi îşi începea activitatea la ora 9. Zumzetul şi veselia noastră, a artiştilor din promoţia ’63, se potolise, grija şi emoţia ne marcase, zugrăvindu-ne chipurile în lumina palidă, aşteptând aruncarea zarurilor.

Sosise momentul, sosise clipa să ne luăm zborul în viaţă şi să ne urmăm destinul. Încotro şi unde?

Ştiam că teatrele bucureştene nu angajează pe nimeni, că n-au locuri şi mai ales ştiam că trebuie să ne facem stagiul trei ani în provincie. Noi, teatraliştii, eram avantajaţi faţă de absolvenţii altor Universităţi care trebuiau să plece în cele mai neaşteptate şi nebănuite cătune. Noi aveam locuri în oraşe, şi nu în orice fel de târg: în oraşe mari şi cu teatre! Noi ne puneam atunci problema marelui oraş şi a marelui Teatru, care peste noapte să ne însteleze şi să ne îngaloneze.

Holul din faţa sălii unde lucra Comisia guvernamentală zumzăia liniştit ca un stup şi liniştea cerută se respecta cât era cu putinţă. Printre noi, cei care aşteptam să intrăm în ordinea mediilor, se foia fel de fel de lume civilă, rude, prieteni, gură-cască…lume ca la teatru! În lumea asta pestriţă se învârteau şi colegi de-ai noştri mai mari, angajaţi deja în teatre, interesaţi să ne atragă alături de ei. Auzeai ici şi colo câte un răspuns: „da, dar dacă îmi dai locul ăla…, că mi-a pus Luca 6, om vedea”!

Prin forfoteala aceea de pe coridor, un grup de fete s-a repezit spre un tânăr actor care abia sosise în capul scărilor. Elegant, înăltuţ şi bine legat, în ţinută de vară, cu pantaloni de culoarea cafelei cu lapte, călcat frumos la dungă, cu o cămaşă albă chinezească cu mâneci scurte care lăsau să se vadă două braţe păroase de urs, cu degete subţiri fine de pianist, crescute din palmele durdulii ca nişte pâiniţe, mângâiau cărţi proaspăt-apărute în librăria Academiei. Cu o faţă rotundă cu tresături feminine, tuns scurt, cu nişte ochi negri-căprui jucăuşi, cu un obraz de copil sănătos, hrănit bine, se opri, îşi ridică sprâncenele negre stufoase şi asculta mirat guriţele care se întreceau în cuvinte neînţelese de mine de pe locul unde mă aflam.

„Ce faci, băi, moacă?”

Când frumoasele artiste şi-au încheiat setul de întrebări, tânărul domn, s-a dat un pas înapoi, le-a privit cu luare aminte, aşa cum s-ar fi mirat în faţa Carului cu boi de Grigorescu, s-a apropiat de ele şi le-a spus ceva, ceva după care pălmuţele lor ca nişte fluturi roz au început să roiască în jurul capului frumos de adolescent. Un râs sănătos de bărbat a întors toată asistenţa spre locul acela şi mulţi s-au apropiat de noul venit, colegul nostru mai mare de la Moni Ghelerter, Sandu Lazăr. Nu m-am apropiat. Şedeam în colţul meu, depănând banalităţi cu  Val Uritescu, care era mai îngrijorat ca mine. „No, trăjnim-ar, mă duc oriunde, am să reuşesc, ai să vezi, am să le arăt eu, ai să vezi ”! Nu ziceam nimic, gândeam la fel şi eram de aceeaşi părere. Deodată mă trezesc bătut pe umăr de artistul care se întreţinuse în capul scărilor cu colegele mele: „Ce faci, băi, moacă?” N-am zis nimic. Nu mi-a plăcut. „Eu nu-s băi moacă, eu sunt Vitcu şi-ai să auzi de mine”. Am gândit, n-am spus-o cu glas tare.

Simţind că nu mi-a plăcut gluma, faţa i s-a luminat, cu ochii lui blânzi şi zâmbetu-i cald, mi-a înseninat fruntea şi rezemându-şi braţul pe umărul meu mi-a zis: „Vitcu-le, eşti foarte talentat, tu trebuie să vii la Piatra Neamţ, vorbesc eu cu Coman şi are să fie foarte bine, vrei !? ”

M-aş duce, am zis, dar…ce dar? Piatra Neamţ e pentru tine şi tu eşti pentru Teatrul de acolo.

Aşa a început cariera mea şi prietenia cu Sandu Lazăr, artistul cărturar care s-a risipit (şi încă o face şi astăzi) pentru teatru în general şi mai ales pentru Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Câţi îi suntem şi i-am rămas datori acesui artist care s-a bucurat de succesele noastre şi ne-a sporit popularitatea?!

Îmi aşteptam rândul să intru la Comisie. Uitasem de Val, de ceilalţi colegi. Mă chinuia un gând, dacă e cineva înaintea mea şi optează, cere Piatra Neamţ? Dreptul omului! Mă duc la Galaţi. La Iaşi nici nu mă puteam gândi, ar fi trebuit să am proptele, şi n-aveam. Poate totuşi am noroc.

Frământându-mă eu printre confraţi, văd îndreptându-se spre mine, doi domni scunzi, tunşi scurt, puteau fi securişti, dar nu erau. Unul cărunt cu faţa rotundă, cu ochi albaştri, îmbrăcat într-un costum gri-petrol, cu o cămaşă cu guler lung, o cravată grena atârnându-i până peste curea, însoţitorul, cu un pas în urmă, brunet cu o faţă de copil necăjit, cu ohi negri întrebători, serios, chiar grav: „Tovarăşe Vitcu, sunt directorul teatrului din Piatra Neamţ şi am auzit că vrei să vii la mine.” N -am ştiut ce să-i răspund. Mă uitam speriat când la cel cu ochi albaştri, când la cel mic cu ochii negri. Amândoi erau gravi, serioşi şi aşteptau să le răspund. Ce să le răspund? Crezând că mă târguiesc cu ei, Coman a continuat, dragă îţi dau casă, două roluri principale  şi-ţi fac palton, nu, Covali? Edy Covali, se uita numai la Coman nu şi la mine, lucru care m-a făcut multă vreme să cred că secretarul literar de atunci, directorul de mai târziu, nu mă agrea. M-am înşelat.  Bine, tov. Director dar… am încercat să zic…Când intri la Comisie, eu mă ridic şi-am să spun,  pe ăsta îl vreau la mine, tu să spui da. Bine? Bine. Hai Covali!

Inima a început să-mi bată zgomotos sub urechea stângă şi nu mai auzeam nimic în jur. În urechea dreaptă se repetau sunetele glasului meu gâjâit da, da, da!

 

Comentarii

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *