val gheorghiu

In memoriam Val Gheorghiu! La începutul acestei veri s-a stins din viață unul dintre ultimii boemi autentici ai Iașului, pictorul Val Gheorghiu. În memoria artistului, republicăm un interviu realizat în 2009, atunci când personajul Val încă era pe culmile propriei boemii… (Călin Ciobotari)

Călin CIOBOTARI: Domnule Val Gheorghiu, uneori, când vă văd păşind visător pe străzile Iaşului, mă întreb dacă existaţi în realitate, sau dacă nu cumva sunteţi o reprezentare a minţii mele. Ce răspuns aveţi la dilema aceasta a mea?

Val GHEORGHIU: Domnule Călin Ciobotari, mie îmi convin ambele situaţii, pentru că, eventual, pot fi şi una şi alta.

 

„Mă tentează să devin trăpaş de trotuare”

 

Cred că aerul dvs. melancolic, visător îmi induce impresia de idealitate păşindă pe trotuare…

Visător şi nu prea. Sunt totuşi un om al concreteţii, un om al unui atelier în care nu poţi fi numai visător. Te închizi aici, uneltele sunt foarte concrete, totul e foarte concret. Pictura este altceva decât poezia. Mai degrabă, îmi programez să fiu dihotomic şi, mărturisesc, îmi place să mă împart. Seara, bunăoară, când ies de aici, din atelier, mă tentează să devin trăpaş de trotuare. Aşa cum bat trotuarele aici, cu aceeaşi plăcere le-am bătut în Paris. Îmi închipui că cine mă vede în postura aceasta poate spune „da, dom’le, uite-te la ăsta, este un visător!”…

Sau nu are treabă acasă…

Sau aşa. Sau n-are treabă la atelier şi bate străzile. Atelierul, totuşi, este al zilei, al luminii. Au fost cazuri în care a trebuit să lucrez ceva urgent, şi am mai lucrat şi la lumină de bec, însă nu-mi este propriu.

Val Condurache scrisese la un moment dat un text despre dvs. în care vă „acuza” de intelectualism; scria acolo că pictaţi cu capul, ba chiar, şi mai scandalos, capul dvs. ar fi un pămătuf care gândeşte.

(Râde, plăcut surprins de reîntâlnirea cu textul acesta): Da, nu prea am cum să mă privesc altfel, nu am cum să mă înţeleg altfel, sunt un produs al unei formaţii. Am venit în pictură dinspre filologie.

Aţi cam zăpăcit lumea, d-le Gheorghiu, nu prea mai ştie nimeni cum să vă asume.

Este treaba lumii, nu-i treaba mea. În ce mă priveşte, ştiu exact ce se întâmplă cu mine. Cu pictura, ca şi cu poezia, te naşti, nu ţi-o confecţionezi. De mic practicam pictura, acasă, la Dorohoi, însă exact când terminam liceul, şi când aş fi vrut să vin la un institut de arte plastice, tocmai atunci s-a desfiinţat celebra Academie de Arte Frumoase de la Iaşi. Vorbim despre anii ’50, vorbim despre vremuri dificile. Cu mijloacele pe care le aveam atunci, nu mi-am putut permite să mă duc să studiez la Bucureşti. Am zis atunci să fac ceva care să se potrivească şi cu cealaltă dominantă a mea, cea scripturală. Am făcut Filologia la Iaşi, care mi-a organizat gândirea, mi-a ordonat felul de a mă comporta. N-aş fi putut alege matematica; rigoarea ar fi fost prea mare. Să mai zic că am făcut Filologia cu magiştri ce veneau de dinaintea războiului: Alexandru Dima, N.I.Popa, Constantin Ciopraga.

Mâncaţi pe pâine filologia.

Nu chiar! Colegii mei mai apropiaţi îmi ştiau momentele când mă retrăgeam acasă, unde aveam nişte cartoane pe care pictam tot timpul. Era o dihotomizare a mea, însă una cu program.

Datorează, însă, pictorul Val Gheorghiu ceva filologului Val Gheorghiu?

Sigur că da. Pictura mea este o consecuţie, o urmare a acestei ordonări a gândirii de care am pomenit. Pictura mea nu este una de impresie. Am venit într-un Iaşi unde am găsit o pictură foarte serioasă, făcută de artişti pe care îi iubeam foarte mult, pe care îi frecventam. Numai că aceşti magiştri erau legaţi de peisaj, de o pictură mai la îndemână, mai confortabilă. Eu veneam cu altă vârstă, cu o altă percepţie culturală.

V-aţi simţit mai apropiat de cineva, în sensul raportului discipol – magistru?

L-aş pomeni pe Mihăilescu-Craiu, pictor de factură romantică, un mare boem al Iaşului, cu o pictură superbă. Apoi pictorul Nicolae Popa, Mihai Cămăruţ şi alţii. Existau, însă, ieşirile mele din Iaşi, care erau, şi ele, absolut programatice. În fiecare vară mă duceam la Cumpătu, la Sinaia, unde era o colonie alcătuită mai ales din bucureşteni. Acolo l-am cunoscut pe Henri Catargi. Uitaţi-vă, acolo, pe perete, este o schiţă luată de el pe Valea Prahovei. I-am cunoscut pe bucureştenii de vârf ai picturii, i-am cunoscut chiar acasă la ei, la Bucureşti, unde-şi aveau atelierele. Vrând nevrând, m-au influenţat, mergeau pe acelaşi tip de modernitate în care mă regăseam la rându-mi.

Care era statutul social al pictorului acelor vremuri? Diferea mult de cel de astăzi? Se bucura de mai mult respect decât astăzi?

O, cum să nu! Nu vreau să pun etichete, însă această dezordine din momentul de faţă, această pulverizare a valorilor – nu doar în artă, ci mai peste tot – mi se pare că aduce mari deservicii. Nu spun că toţi suntem buni, eu încă pictez în acest atelier în fel tradiţional, deşi marcat de modernitatea ce mă priveşte. Soluţiile alternative ce se practică astăzi sunt goale de suflet, goale de frumuseţe. Repet, nu vreau să pun etichete, îmi place să cred că sunt un om al înţelegerii lucrurilor, al toleranţei.

Sunteţi, din anii ’60, membru al Uniunii Artiştilor Plastici. Cum vă mai raportaţi la acest for? Vă simţiţi îndatorat cumva Uniunii? Sau e o relaţie tehnicizată pictor-breaslă?

V-aş răspunde precizând că, iată, ne aflăm într-un atelier care aparţine Uniunii. Ne aflăm într-o clădire ce găzduieşte mai multe ateliere, deservind membri ai Uniunii ce profită, la modul cel mai bun, de aceste spaţii. Cu ani în urmă, Cumpătul acela de care v-am pomenit era frecventabil tot prin intermediul Uniunii. Mergeai la Bucureşti, îţi dădeau un „Ausweiss” şi te instalai într-o vilişoară de-acolo. Încă mai există acest rudiment de organizare, care cândva aducea averi uriaşe Uniunii. Aceste uniuni, de fason sovietic, sunt încă valide prin chiar faptul că profităm de ele.

 

 „Cel mai pictor dintre scriitori şi cel mai scriitor dintre pictori”

 

Domnule Val Gheorghiu, să discutăm şi despre a doua componentă a personalităţii dvs., literatura. Când aţi debutat în literatură?

Prin anii ’70, când am dat o primă proză la „Iaşul literar”.

Aveaţi încredere în dvs., sau mergeaţi mai mult pe încercare?

Nimic nu am făcut fără încredere. Nu m-am complăcut în amatorism. Mi-am asumat tot ce am făcut, cu modestie, ştiind cât pot şi ce sunt. Au urmat apoi nişte volume de proză…

Care ar fi volumul reprezentativ? Deşi îmi veţi spune că toate…

(râde) Evident! Cred că e un crescendo, de la acel prim volum, Arlechin în iarbă, unul mai degrabă de însemnări. Are pe copertă un frumos desen de-al lui Ion Gânju, un mare artist care, din păcate, s-a stins prea repede. După aceea a urmat proza propriu-zisă. Părăseam acest atelier vara, mergeam la Cumpătul, mă închideam în cameră, şi mă întorceam de acolo cu o nuvelă, la prima mână. Până am ajuns la Cinci degete-n ochi, un jurnal apărut recent.

Mediul scriitoricesc cum v-a perceput, ca pe unul de-al lor, sau eraţi dubios?

Şi pictorii şi scriitorii m-au receptat cu glumiţele de rigoare. Cel mai pictor dintre scriitori şi cel mai scriitor dintre pictori. Vă daţi seama că nu m-au deranjat, erau drăgălăşenii de cafenea…

Ştiu că aţi avut relaţii de adâncă prietenie cu unii scriitori. Mi-aţi vorbit despre triumviratul cu Mihai Ursachi şi Eugen Andone.

Da, Mihai Ursachi a intrat deja în legendă, una ce şi-o merita pentru că a ştiut să şi-o construiască. În boemia lui nu era nimic întâmplător.

Aţi scris vreodată poezie?

Nu. Am avut, însă, repere în poeţi-personaj, cum a fost Mihai Ursachi, Dan Laurenţiu, pe care l-am cunoscut foarte bine. În oamenii aceştia am văzut poezia, ei erau pentru mine reprezentanţii poeziei. Personal,  nu am vrut să „greşesc” încă o dată. Ar fi fost prea mult, proză, pictură şi poezie…

Cu critica, fie literară, fie de artă, în ce relaţii v-aţi aflat?

Aş zice, bune. La pictura mea, s-au referit foarte mulţi, începând cu Petru Comarnescu, Ion Frunzeti, Dan Hăulică. Dincolo, în literatură, m-am bucurat, de exemplu, de aprecierile veteranului Gheorghe Grigurcu, dar şi ale nou-venitului Bogdan Creţu…

 

„Îmi plac munţii şi văile României, zăvoaiele României, trotuarele României…”

 

Timp de un deceniu, din câte ştiu, aţi fost redactor la „Cronica”. A contat experienţa aceasta pentru dvs.?

A contat. Păstrez o amintire frumoasă acelei perioade. Era un triumvirat la conducerea revistei: Corneliu Ştefanache, Corneliu Sturzu şi Mircea Radu Iacoban. Ştefanache era, însă, cel care coordona lucrurile pe acolo şi lui îi datorez venirea la revistă. Era acolo un mediu de rezistenţă, rezistenţă la politicul de afară, la dezordinea de afară, la urâciunea de afară. „Cronica” era la vremea aceea o revistă stimată.

Nu se punea problema provincialismului despre care discutam adineauri?

Nu, deloc. Gândiţi-vă numai ce colaboratori aveam: Noica, Marino, Eliade…

De circa un an, la Iaşi moartea îşi face de cap. Cezar Ivănescu, Adi Cusin, Corneliu Ştefanache, Constantin Ciopraga şi alţii. Consideraţi că are cine să-i înlocuiască pe oamenii aceştia?

Parcă nu. Nu prea văd cine i-ar putea înlocui. Stimez oameni din generaţia tânără, şi aştept să văd dacă vor deveni „mari personaje”.

La ce lucraţi acum? Literar şi pictural…

Literar, lucrez la un jurnal francez, bazat pe şederea mea în Franţa. Secvenţele acestui jurnal au apărut în „România literară”, ilustrate cu desene făcute acolo de mine. Va fi o plachetă mai „ochioasă”, cu un anume aer franţuzesc. Dincoace, în pictură, vedeţi acolo!, se află o expoziţie gata înrămată.

Pe final, vreau să vă propun un exerciţiu de imaginaţie. Dacă aţi avea de ales un timp şi un spaţiu în care să trăiţi, care ar fi acestea?

Timpul de faţă. Mi-l asum. Nu poţi să trişezi. Trebuie să-ţi asumi realitatea. Că vrei să o influenţezi, asta este altceva. Despre spaţiu… Îmi plac munţii şi văile României, zăvoaiele României, trotuarele României…

 

Călin CIOBOTARI

 

Comentarii

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *