08

Mari figuri de „ieri” ale Naționalului ieșean

Dionisie VITCU

Când l-am văzut pe strada Cuza Vodă din Iași am avut impresia că întâlnesc un personaj din teatrul spaniol – Cidul. Eram încă tributar unui vechi obicei căpătat în studenţie. Profesorul nostru, Ion Cojar, ne îndemna să observăm lumea din jurul nostru, oamenii, caracterele, să reţinem în memoria vizuală cât mai multe date care ne vor fi de folos şi ne vor uşura munca în profesia noastră.

Nu ştiam că-i actor, că-mi va fi coleg de teatru şi nu ştiam că-i poet şi voi juca într-o piesă scrisă de el. Trupa în care mă încadrasem nu se compara cu cea de la Teatrul Tineretului. Peste optzeci de actori de toate vârstele împărţiţi pe genuri şi grupuleţe, aveau ierarhii în care nu puteai pătrunde. Repertoriul era stabilit cu două-trei stagiuni înainte şi trebuia să-ţi aştepţi rândul.

Tristeţi proviciale mă năpădiseră şi mă cuprindeau părerile de rău că m-am abătut de la drumul atât de frumos început la Piatra Neamţ. Am intrat pe puntea îndoielilor lângă aleea statuilor fără piedestal. Mă năpădeau gânduri întunecate şi soarele inimii mele pălea. Purtam un dor lăcătuit de a mă realiza şi de a-mi face un renume în timp durabil. Cred şi acum, am convingerea, că toţi artiştii poartă la început curcubeul pe umeri. M-am rezemat de gânduri şi amintiri ca ciobanul Mioriţei de bâtă şi am aşteptat defilarea inimilor de pesmet şi surâsului de zgură. Vreme de şapte luni am şters colbul printre perdelele sălii de spectacol urmărind cu atenţie montările mai vechi şi mai noi, dar mai ales prestaţia artiştilor de toate vârstele şi şcolile din trupa celui mai vechi Teatru Naţional. Zăboveam ore întregi prin sălile Bibliotecii universitare, prin sălile Filarmonicii şi Teatrului Luceafărul. Folosul a fost că am reuşit să-mi fac un repertoriu personal care m-a scos din multe încurcături.

La Teatrul Naţional erau rezervate lângă scenă loje pentru artişti. Totdeauna erau pline cu mari personalităţi, altădată glorii ale teatrului românesc, ieşite la pensie. Doamne şi domni care păreau scoşi dintr-un album, îmbrăcaţi în ţinută de gală îşi legănau capetele albe ca nişte păpădii şi comentau cu glas tare spectacolul de pe scenă. Publicul nu era deranjat de spectacolul lojilor. Erau priviţi cu admiraţie şi aduceri aminte de gloria lor trecută.

Mari personalităţi ale teatrului românesc – N. Al. Toscani, A.I. Maican, G.M. Zamfirescu, dar mai ales Ion Sava au avut o contribuţie fundamentală la consolidarea, într-o anumită epocă, a trupei Teatrului Naţional. Nu numai studiile de specialitate erau necesare. Pe lângă talent se cereau calităţi psiho-fizice, aspectul fizic era cerinţă primordială. Părea un spectacol numai să priveşti trupa înşirată pe scenă şi puteai înţelege că fiecare artist este o valoare de patrimoniu. George Popovici, Nicolae Şubă, Nic. Veniaş, C. Ramadan, Ştefan Ciubotăraşu, Ştefan Dăncinescu, Constantin Sava, Al. Radvanschi, Mihai Grosariu, Constatin Cadeschi… sau doamnele Marioara Davidoglu, Anny Braiesky, Margareta Baciu, Rela Ghiţescu, Virginica Bălănescu… După o lungă aşteptare, cu necazuri de tot felul, am avut şansa să mă întâlnesc în scenă cu mulţi dintre aceşti înzestraţi artişti ai Naţionalului ieşan. Sinceritatea laudelor lor într-un anumit moment m-a încurajat şi mi-am recăpătat încrederea şi curajul care mă părăsiseră. Încercam să găsesc în spectacolele lor, care la început nu-mi plăceau, calităţi ascunse la prima vedere şi am reuşit. Începusem să mă acomodez stilului noului meu teatru. Printre actorii generaţiei de mijloc, pe umerii cărora era purtat repertoriul, am descoperit câţiva cunoscuţi din anii studenţiei de la manifestările naţionale. Marcel Finchelescu, Teofil Vâlcu, Virgiliu Costin, Saul Taişler, Sergiu Tudose, Valentin Ionescu, Boris Olinescu, dar mai ales pe distinsul artist şi om de cultură Ion Omescu, unic în felul lui prin instrucţie, prin comportament, prin ţinută şi prin aspect fizic. Înalt, drept şi elastic în mişcări controlate, părea ca un atlet zugrăvit pe vasele greceşti. Cu faţa ovală, cu fruntea înaltă, cu păr şaten tuns scurt, pieptănat pe partea dreaptă, cu ochi căprui, privind întristat, cu nasul drept deasupra unei guri surâzând uşor ironic, îmi părea uneori coborâtor din grila voievozilor romantici. M-a întâlnit pe holul principal la ieşirea din teatru. Nu am apucat să-l salut aşa cum aveam obiceiul. S-a oprit, mi-a zâmbit şi m-a întrebat prietenos-ironic: ce mai joacă marii artişti de la Piatra Neamţ? Mai nimic, i-am răspuns eu. Ei, te-am văzut în Ioniţă din Opinia publică, şi mi te-a lăudat şi Crin Teodorescu. Ai să joci într-o piesă de-a mea şi şi-a continuat drumul spre ieşirea din teatru. Vestea primită m-a bucurat. Aflasem chiar de la Omescu că-i dramaturg şi-am devenit curios să aflu subiectul piesei în care voi fi distribuit. Nu l-am aflat decât foarte târziu, când am jucat în Săgetătorul un rol secundar, dar în care m-am străduit să fiu artist.

L-am văzut pe Ion Omescu în Britannicus de Racine alături de Anny Braiesky, Teofil Vâlcu şi Sergiu Tudose. Am căutat să aflu începuturile carierei lui actoriceşti. Într-un Recital Shakespeare juca în Hamlet şi în Romeo. A jucat în Bălcescu de Camil Petrescu. Cronicarul dramatic are unele rezerve în legătură cu prestaţia artistului. Cred însă că Ion Omescu prin cultura şi pretenţiile sale depăşea nivelul unor comentatori, fără să-i ignore sau să nu-i înţeleagă şi să-i respecte. Glasul său melodios-baritonal, uşor metalic, sublinia nuanţe care păreau neverosimile unor esteţi.

Nu i se permitea să facă regie şi asta îl chinuia. Nu l-au putut opri să scrie. Seara târziu, până la orele dimineţii, puteai vedea un geam luminat pe Cuza Vodă, după care îngânduratul actor îşi trecea prin Filtru sufletul lui zbuciumat.

Având prieteni actori predispuşi pentru roluri de domnitori, Ion Omescu a scris pentru ei, pentru Teofil Vâlcu, pentru Sergiu Tudose, pentru Saul Taişler… Piesele Săgetătorul şi Veac de iarnă le-a dăruit pentru a fi montate Teatrului Naţional şi le-a publicat la Editura pentru Literatură, 1968. De la un timp îl întâlneam din ce în ce mai rar prin Teatru şi la un moment dat a dispărut din Iaşi. Prin aspectul său fizic, prin ţinută şi comportament nu putea trece neobservat.

Era un actor cum rar ai putea întâlni azi în colectivul unui teatru. Susţinea mereu şi cu convingere că repertoriul unui teatru fără dramaturgia marilor scriitori ai lumii nu poate da valoare unui colectiv.

Pasionat de clasicii literaturii Renaşterii, în special de cea engleză şi-a dorit foarte mult să joace Hamlet, dar dorinţa sa n-a avut ecou la cei ce conduceau Teatrul Naţional. M-a surprins propunerea făcută, mult prea devreme, atunci, pentru mine. Ai să joci Polonius. În seara aceea am recitit acasă, cu creionul în mână, capodopera lui Shakespeare. Mi s-a părut că sunt prea crud pentru asemenea rol şi-mi era frică să-l întâlnesc pe marele actor şi să-i spun că refuz rolul. Am avut noroc. Nu l-am mai întâlnit.

Învingându-mi anii şi amintindu-mi din ce în ce mai rar de trecutul nostru strâmb, când încercam să şterg colbul de pe curcubeu, căutam să-mi păstrez inima plină de pasiune. Îmi doream roluri şi spectacole pe măsura Teatrului în care mă afirmasem deja. Evenimentele ultimelor decenii ale veacului XX au produs schimbări importante în societatea românească care avea să dea un nou curs vieţii, dar şi tulburări şi răsturnări de valori mai ales în cultură.

Trecuseră mai bine de două decenii de când Ion Omescu părăsise Teatrul Naţional. Lipsa lui a lăsat un gol în colectivul artiştilor ieşeni. Într-o dimineaţă de primăvară, traversând în grabă Piaţa Unirii, l-am întâlnit coborând treptele hotelului Traian. Zâmbindu-mi prietenos mi-a întins mâna şi mi-a amintit întrebarea de la prima întâlnire: ce mai joacă maestrul Teatrului Naţional? După câteva schimburi de amabilităţi mi-a zis că vrea să monteze la teatru Rinocerii, că are aprobarea lui Eugen Ionescu şi doreşte foarte mult ca eu să joc Bèranger. M-a rugat să recitesc piesa şi să-i fac o propunere pentru Jean. Urma să se întoarcă după câteva săptămâni în Iaşi. Nu s-a mai întors. Ceva s-a întâmplat pentru că după proiectul Hamlet a căzut şi Rinocerii. Într-un târziu l-am întâlnit în Bucureşti la un spectacol de la Teatrul Nottara. Ne-am salutat, m-a privit cu un fel de reproş şi n-am înţeles de ce, dar nici n-am discutat despre eşecul proiectului nostru.

Cum uitarea ne dă târcoale şi cum sunt ros de timp şi de îndoieli, caut şi regăsesc în cărţile marelui actor care a fost Ion Omescu strădania artistului cărturar de-a cunoaşte şi de a se strecura în cele mai tainice firide ale fiinţei umane cu scopul vădit de a monta cândva tragedia nefericitului Prinţ al Danemarcei. Studiul său, Hamlet sau ispita posibilului, rămâne un document preţios…

În Note de insomniac, marele artist, decanul nostru de la I.A.T.C „I.L. Caragiale”, academicianul Radu Beligan, afirmă că actorul trebuie să aibă eleganţă, gust, stil, demnitate, clasă. Ion Omescu întrunea, cred, toate aceste calităţi. În condiţiile începutului de secol XXI s-ar cuveni editat un Dicţionar al actorilor, ca să nu fie lăsaţi pradă uitării ei, histrionii, artiştii fără operă vie, gloria Teatrului românesc şi mândria unor generaţii care au fost cândva.

 

 

Comentarii

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *