013

O dezamăgire: Radu Jude, regizor de teatru

Călin Ciobotari

Sunt un fan declarat al regizorului de film Radu Jude. Aferimul său mi-a rămas atât de adânc întipărit în minte, încât pot la orice oră să-l povestesc secvență cu secvență. M-am bucurat anul trecut când am auzit că Jude e interesat de teatru, spunându-mi că nici teatrul, nici Jude nu au ce pierde din această întâlnire. N-am reușit să-i văd cele două spectacole de anul trecut (Scene dintr-o căsnicie – Teatrul Național „Mihai Eminescu” Timișoara și Katzelmacher – Apollo 111). Am citit contrariat cronici …contrariante, reținând din ele rezervele, tonurile complezente și cronicăria „în gol” (sunt cronicari care refuză să fie tranșanți în anumite situații și atunci scriitura lor se ancorează în meta-spectacol (autorul piesei, alte montări ale respectivei piese, contextul general al montării etc.). Mi-am spus că așa se întâmplă de fiecare dată când cineva din afară intră în lumea teatrului, o lume ce și-a proclamat propriile valori și li se închină hipnotic. Dar acest cel mai recent spectacol (Controversa de la Valladolid, Teatrul Național „Mihai Eminescu” Timișoara) n-a făcut decât să-mi adâncească neclaritățile despre regizorul de teatru Radu Jude.

Scrisă sub formă de piesă de Jean-Claude Carrière la începutul anilor 90, Controversa propune o dezbatere (în sensul cel mai concret al termenului) asupra unui subiect ce pune în discuție însăși condiția umană. Descoperirea și cucerirea Lumii Noi a pus într-o lumină nouă o faimoasă afirmație a lui Aristotel, din Politica, ridicând o întrebare cu efecte pe termen foarte lung: sunt populațiile indigene oameni asemenea nouă sau variațiuni ale speciilor animale ce nu merită un tratament uman? În dezbatere a intervenit Biserica, prinsă între interesele economice și teoria unicilor aleși ai lui Dumnezeu. Reală istoric, controversa de la Valladolid a pus față în față argumentele preotului misionar Bartolomé de las Casas și ale profesorului Sepulveda, adversar vehement al tratării indigenilor de pe poziții egale. Fără să răspundă explicit și definitiv, secolele ce au urmat au generat reluări, în diferite moduri, ale acestei controverse. În secolul XX, nazismul a ridicat la un nou nivel problema, iar în secolul XXI chestiunea emigranților pare a redeschide, deghizat, aceeași temă, însă cu o fină inversare a polarităților: cine pe cine „colonizează” azi?

Radu Jude rămâne, după părerea mea, prea fidel textului, păstrându-l excesiv în zona dezbaterii medievale și nedeschizându-l suficient către angoasele și dilemele omului contemporan. Tematic vorbind, întregul spectacol are un aer vetust, lăsându-ne impresia că asistăm la un exercițiu de reconstituire istorică care nu ne privește în mod direct. Caracterul de urgență al temei se pierde; rămâne validă doar opțiunea pentru revizitare, în ghidaj teatral, a unui „muzeu” cu personaje și întâmplări îndepărtate. Ar fi fost bun și acest excurs, doar că Jude, din motive care îmi scapă, introduce parodierea temei, fisurându-i seriozitatea și făcând din revizitarea sus pomenită una veselă. Parte din personaje, caricaturizate, duc în derizoriu întreaga discuție, mai ales că nu e o caricaturizare orientată spre grotesc, ci una ce se vrea furnizoare de comic și cam atât. În felul acesta, spectacolul se vede plasat la o răscruce de sensuri, riscantă pentru receptorul invitat să se amuze/ distreze de o controversă pe un subiect foarte grav.

Controversa, apoi, privește doar personajele, publicul nefiind defel implicat. Începutul brechtian, cu reprezentantul-moderator al Papei adresându-se spectatorilor care își caută locul în sală, făcând exerciții de intrare în rol și hidratându-se dintr-un pet pe care îl ține în spatele crucii, nu se continuă decât foarte firav (bunăoară cu întrebarea profesorului Sepulveda adresată amenințător publicului: „Sper că sunteți cu toții botezați, da?”). Dezbaterea devine astfel o falsă dezbatere sau, în orice caz, una care, cum spuneam, nu ne privește în mod direct. Ideea de teatru forum sau teatru dezbatere (genuri rar și superficial frecventate în teatrul românesc) rămâne doar în titlul spectacolului/ piesei.

Cele câteva actualizări pe care, totuși, regizorul le propune nu sunt suficiente. Reprezentantul Papei poartă uniformă nazistă, soluție-clișeu pe care am văzut-o, într-o formă sau alta, în multe alte ocazii teatrale. Proiecțiile cu gravuri ultra-uzitate în care vedem trupuri sfârtecate sau trase în țeapă reprezintă o altă soluție facilă. Colonistul militarizat are sabie, ceas și ochelari de soare. „Românismele” din Controversa de la Valladolid sunt lipite cu mult „super-glue”: aluziile la Caragiale (clopoței, zdringa-zdranga) sau la Aurlian Andreescu – „Oameni”, referirea la Sabin Bălașa sau porno-bufonul folcloric ce intră pe muzică populară românească. Sunt inserturi ce amuză pe moment, dar nu se integrează în nimic, rămânând resturi ce plutesc în derivă.

Alte soluții ating zona ridicolului. Mă gândesc la acei indigeni body-painted, într-un verde straniu; par mai degrabă creaturi extraterestre ce mută discuția pe un alt palier: sunt ființele de pe alte planete asemenea nouă? Mai este excesul de fum, deranjant și fără nicio miză majoră, sufleorul, cu text și lanternă, pus la vedere, pe scenă, și alte câteva mărunțișuri despre care nu mai fac referire aici.

Scenografia Iulianei Vîlsan este articulată pe crucea imensă, metalică, poziționată central, înfiptă în podeaua acoperită cu materie neagră (evocând pământul, cărbunele din minele la care trudesc sclavii sau cenușa Auschwitz-ului). Simplă, apăsătoare, unitară și explicită în fază de început, își pierde vigoarea pe durata celor o sută de minute de-a lungul cărora, în afară de introducerea unui idol păgân și a cuștii cu indigeni, scenografic nu se mai întâmplă nimic notabil.

Personajele rămân egale cu sine de la început până la sfârșit. Actorii își fac treaba și cam atât. Cu un plus pentru Cătălin Ursu (Bartolomé) al cărui personaj e singurul ce împiedică spectacolul să eșueze într-o bășcălie generală. Ion Rizea compune minunat un efeminat și sofist teosof medieval, iar Claudia Ieremia (Nupțiul papal) e încântătoare în prima jumătate de oră. Nicio modificare semnificativă nu dezvoltă, nu ajută personajele acestea. Inițial foarte tentante, ca și scenografia, își pierd treptat din forță, ajungând victime ale monotoniei și ale previzibilului.

N-am înțeles ce a vrut Radu Jude cu acest spectacol. N-am înțeles de ce a ales acest text, de vreme ce nici un gând neliniștitor, insuportabil, urgent, nu s-a întrezărit în montare. N-am înțeles nici cui s-a adresat, căror „coloniști” contemporani le-a vorbit. Întâlnirea mea cu regizorul de teatru se amână. Rămân cu regizorul de film…

Teatrul Național „Mihai Eminescu” Timișoara – Controversa de la Valladolid, de Jean-Claude Carrière, traducere de Codruța Popov. Regie: Radu Jude. Scenografie: Iuliana Vîlsan. Light design: Marius Panduru. Asistent scenografie: Claudia Vlăsceanu. Cu: Cătălin Ursu, Ion Rizea, Claudia Ieremia, Alina Ilea, Victor Manovici, Florin Ruicu, Cristina Dumitru. Data premierei: 4 martie 2017.      

 

Comentarii

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *