În timp ce Iașul fierbe sub scandalul facturilor la apă, compania ApaVital își continuă marșul către recorduri absolute. Din 1 ianuarie 2026, iesenii vor plăti 23,5 lei pe fiecare metru cub de apă și canalizare – o sumă care nu mai are nimic în comun cu realitatea economică a oamenilor obișnuiți. De la 20,25 lei cât este în prezent, saltul este brutal, iar efectul direct este că județul Iași urcă triumfal pe locul întâi în topul național al scumpirilor. Un podium al rușinii, de care locuitorii nu au cerut nimic, dar pe care sunt forțați să urce.
Apă la preț de lux: Iașul devine campionul național al facturilor împovărătoare
În timp ce sute de mii de familii calculează la zi cât mai pot salva din veniturile tot mai subțiate, compania anunță senin că prețurile cresc „doar” cu 15% din cauza inflației și a unui plan de afaceri aprobat în 2024. Un plan care, desigur, trebuie respectat, indiferent cât de greu se trăiește la firul ierbii. Conducerea ApaVital vorbește despre investiții, despre obligații contractuale, despre costuri de operare, despre profit „rezonabil”. Ce nu se spune este că rezonabilitatea aceasta este simțită doar de companie, nu și de oamenii care achită lunar facturi care au început să semene cu ratele unui credit.
Portavocea instituției, Răzvan Manolache, explică formule și justificări tehnice, de parcă populația ar fi neapărat datoare să înțeleagă cum, din pix, se decide că iesenii vor plăti aproape dublu față de bucureșteni. În Capitală, un metru cub costă 10,43 lei. În Iași, aproape 24. Cu peste 9 lei mai mult decât media națională. Este o diferență care nu poate fi trecută cu vederea sau ascunsă sub vreun paragraf birocratic. O diferență care nu se regăsește nici în salarii, nici în infrastructură, nici în grija față de consumator.
Răzvan Manolache – Purt. Cuv. ApaVital: „Tarifele de la 1 ianuarie 2026 practicate de catre ApaVital pentru apa vor fi de 11,81 lei mc iar de canalizare si epurare 11,69 lei mc. ApaVital isi desfasoara activitatile de intretinere a retelelor precum si cele investitionale, in baza contractului de delegare si a unui plan de afaceri aprobat in luna august 2024 de catre autoritatile localitatilor deservite prin intermediul autoritatii de delegare ARSACIS. In baza acestui plan de afaceri au fost stabilite planuri de investitii prezente si viitoare care se afla in diverse stadii de implementare”.
Dacă anul trecut ApaVital a înregistrat o cifră de afaceri de 449 de milioane de lei și un profit net de 48 de milioane, nu este greu de înțeles de ce planurile tarifare par mereu „justificate”. Profitul trebuie păstrat „rezonabil”, adică suficient de mare încât să hrănească un mecanism care pare din ce în ce mai puțin interesat de rolul social pe care ar trebui să-l aibă. În cuvintele companiei, ajustarea ține cont de inflație, costuri, investiții și „cota de suportabilitate a populației”. Ironic este că această suportabilitate este calculată matematic, nu uman. Pe hârtie, 2,27% din veniturile unei gospodării ar merge la apă. În realitate, oamenii știu cât îi costă fiecare diferență de zecime.
Și atunci vine întrebarea firească: cât mai poate suporta populația?
Răspunsul nu pare să preocupe prea mult instituțiile care ar trebui să protejeze cetățeanul. Așa cum subliniază și Iulian Husanu, care a deschis un proces împotriva ApaVital, societatea românească este împinsă într-o zonă periculoasă în care monopolurile își întind tentaculele nestingherite. De la apă și energie până la resurse naturale și comunicații, statul pare să fi creat sanctuare pentru rubedenii politice, pentru personaje care se comportă ca niște mici stăpâni într-o republică administrativă.
Husanu vorbește despre întâlniri cu directori care folosesc expresii precum „firma mea” sau „angajații mei”, de parcă ar conduce companii private create pe propriile economii, nu structuri publice menținute din banii oamenilor. Aroganța aceasta nu este doar revoltătoare – este toxică pentru orice societate care pretinde că funcționează în spiritul echității. În timp ce sectorul bugetar este ținut constant sub presiunea reducerilor, aceste companii cu monopol rămân aproape intangibile. La adăpost de restructurări, la adăpost de responsabilitate, la adăpost de întrebări incomode.
Instituțiile de control – CNA, ANRE, ANPC, ANCOM, Consiliul Concurenței și restul listelor interminabile de acronime – sunt percepute tot mai des ca niște mecanisme care „ung mirul” peste monopolurile de stat. Prea liniștite, prea aliniate, prea convinse că rolul lor este să asigure continuitatea sistemului, nu să apere cetățeanul. Când statul devine clientul propriei sale rețele de protecție, iar cetățeanul doar furnizor de bani, rezultatul este cel pe care îl vedem acum: scumpiri fără sfârșit, lipsă de transparență și un dispreț tot mai greu de mascat.
Ne amintim de Romsilva, de Salrom, de alte companii în care numărul „angajaților de birou” din București îl depășește pe cel al oamenilor care muncesc efectiv în teren. Întrebarea este simplă: toți acești oameni vor fi vreodată afectați de restructurări?
Răspunsul este, din păcate, evident: nu. Pentru că sistemul nu funcționează în logica eficienței, ci în logica recompensării politice. Și cât timp acest mecanism rămâne neatins, facturile oamenilor vor continua să crească. Iar indignarea lor va fi tratată ca zgomot de fundal.
