În noaptea de vineri spre sâmbătă, pe 30 octombrie 2015, în clubul Colectiv, pe Strada Tăbăcarilor nr. 7, Sector 4, București, a izbucnit un incendiu la un concert al trupei Goodbye to Gravity. Materialele fono-absorbante din club, aprinse de artificii folosite în cadrul concertului, au dus la propagarea rapidă a flăcărilor. Conform raportărilor, 64 de persoane au decedat, iar alte zeci au fost grav rănite.
Autorităţile declară trei zile de doliu național. Proteste ample în București şi în alte oraşe, începând din 3 noiembrie, în legătură cu lipsa autorizațiilor, siguranța clubului și răspunderea instituțiilor.
Pe 4 noiembrie 2015, prim-ministrul Victor Ponta anunţă demisia cabinetului său, ca urmare a indignării publice.
Proprietarii clubului Colectiv au fost arestaţi pentru infracţiuni de omor din culpă, vătămare corporală din culpă și distrugere negligenta.
Fostul primar al Sectorului 4, Cristian Popescu Piedone, şi doi funcţionari ai primăriei au fost reţinuţi/astiaţi pentru încălcarea normelor de siguranţa la incendiu
Au fost deschise anchete în domeniul sănătăţii şi al infrastructurii pentru tratarea victimelor arse, fiind semnalate deficienţe în funcţionarea centrelor de mari arşi. Documentarul Colectiv (2019) a adus la lumină problemele de corupţie și gestionare defectuoasă în sectorul sănătăţii, ca efect al tragediei.
Pe 31 octombrie 2023, la opt ani de la tragedie, ministrul sănătăţii anunţă intenţia de a construi trei centre specializate pentru tratarea arşilor până în 2025. În 2024, România încă funcţiona cu doar câteva paturi specializate pentru victimele arse grave şi multe dintre promisiunile făcute nu erau îndeplinite.
La zece ani de la tragedie, marşuri de comemorare au avut loc la București şi în alte oraşe. Însă starea infrastructurii de intervenție profesională pentru arşi continuă să fie critică.
Pe 30 octombrie 2015, în clubul Club Colectiv din București a avut loc un incendiu care a schimbat pentru totdeauna viețile a zeci de familii, iar memoria colectivă a României
Au murit oficial 64 de persoane şi sute au fost rănite, majoritatea grav, multe fiind ulterior victime ale infecţiilor în spital.
Amintire şi realitate
Începem prin a ne opri un moment asupra celor pierduţi – oameni tineri, plini de viaţă, cu planuri, visuri, familii. Tragedia nu a fost doar un număr, ci întreaga comunitate a fost zguduită.
Dar în paralel cu durerea, au rămas întrebările: ce s-a schimbat de atunci? Au fost învăţate lecţiile? Sistemele funcţionează acum aşa cum ar trebui?
Promisiuni & realitate
Imediat după tragedie, societatea-civilă şi presa au ridicat un semnal de alarmă: lipsa controlului la cluburi si spaţii de cultură, deficienţe în autorizaţii, siguranţă minimă pentru public. De asemenea, în domeniul medical – spitalizare, îngrijire pentru mari arşi – s-au făcut promisiuni: construirea de centre specializate pentru arşi, dotări, protocoale.
Totuşi, la aproape zece ani mai târziu, datele arată că multe dintre aceste promisiuni rămân în mare parte neîmplinite: România încă nu are pe deplin funcţionale centre moderne pentru mari arşi, pacienţii sunt trimişi în străinătate sau în unităţi cu resurse reduse.
Justiţie şi responsabilitate
Procesul penal în urma tragediei a dus la condamnări pentru proprietarii clubului, pentru fostul primar de sector şi pentru alţii implicaţi. Însă mulţi cei afectaţi spun că găsirea adevărului, clarificarea completă a răspunderii şi schimbarea sistemică concretă nu s-au produs încă.
Mesajul din prezent
„România e condamnată. Nu mai are vitalitate, vână, nu mai are simţ civic”, spune un medic care şi-a pierdut copilul în Colectiv. Această afirmaţie reflectă dezamăgirea multora: faptul că tragedia rămâne nu doar un moment de comemorare, ci un semnal că sistemele nu şi-au schimbat cursul cum ar fi trebuit.
De ce contează să ne amintim
- Pentru ca memoria victimelor să nu devină doar ritual, ci să inspire schimbare reală.
- Pentru ca siguranţa publică – a cluburilor, a spaţiilor de spectacol, a spitalelor – să nu mai fie un detaliu neglijat.
- Pentru ca responsabilitatea (politică, administrativă, a instituţiilor) să nu rămână un simplu cuvânt.
- Pentru ca generaţiile viitoare să ştie că „nu trebuie să se întâmple din nou” nu e doar un slogan, ci un angajament.
La zece ani de la Colectiv, durerea rămâne, dar ar trebui să rămână şi determinarea: determinarea de a transforma o tragedie într-o lecţie, într-o schimbare. Dacă nu, atunci cel mai mare risc este ca memoria să devină doar un ancoraj al trecutului, nu o punte spre un viitor mai sigur.
