Justiția se împotmolește într-un caz de discriminare care nu a ajuns nici măcar să fie analizat pe fond. Dosarul intentat de Sovan Daniel Ilie împotriva sălii Body Line, a unui antrenor și a CNCD scoate la iveală un blocaj procedural absurd: suspendări contestate, acuzații de formalism excesiv și, mai grav, un conflict de competență între două secții ale aceleiași instanțe. În timp ce părțile își dispută responsabilitatea procedurală, judecătorii pasează dosarul de la o secție la alta, invocând aceleași reguli interne pentru a refuza judecata. Rezultatul – un proces blocat, fără verdict, și un reclamant care invocă încălcarea dreptului la un proces echitabil.
Un dosar civil aparent obișnuit – o cerere de despăgubiri de 20.000 de euro pentru discriminare, scoate la iveală un mecanism judiciar complicat, în care procedura pare să cântărească mai mult decât fondul. Cazul lui Sovan Daniel Ilie, aflat în contradictoriu cu mai multe părți, printre care sala de fitness Body Line, un antrenor al acestei săli, în persoana lui Tiberiu Boghiu și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a ajuns să fie blocat nu de lipsa probelor, ci de un conflict de competență între secțiile aceleiași instanțe.
De la discriminare la blocaj procedural
Totul începe în decembrie 2023, când reclamantul a cerut instanței obligarea societății comerciale care administrează Body Line la plata unor daune morale pentru un presupus tratament discriminatoriu. În plus, acesta solicită publicarea hotărârii într-un spațiu vizibil pentru clienți – o măsură cu impact de imagine major.
Cazul avansează lent până în octombrie 2025, când Judecătoria decide suspendarea procesului. Motivul este acela că reclamantul nu a furnizat adresa actuală a unuia dintre pârâți, împiedicând citarea legală. De aici începe adevărata problemă.
Reclamantul acuză că „instanța nu și-a făcut treaba”
În recurs, Sovan susține că suspendarea este abuzivă și că instanța a aplicat greșit legea. Argumentele sale ridică întrebări serioase – afirmă că a oferit suficiente date pentru identificarea pârâtului (loc de muncă, CNP, telefon, email), susține că instanța avea acces la baze oficiale de date și putea verifica domiciliul și acuză lipsa unei dezbateri reale și faptul că decizia de suspendare ar fi fost luată „în mod surprinzător”, chiar în ziua reluării activității instanței după o perioadă de protest. Mai mult, reclamantul invocă jurisprudența CEDO privind dreptul la un proces echitabil, sugerând că formalismul excesiv i-a blocat accesul la justiție.
Apărarea: „vina aparține reclamantului”
De cealaltă parte, societatea pârâtă susține că recursul este nul, fiind motivat greșit juridic, reclamantul nu a făcut demersuri reale pentru a identifica adresa pârâtului, iar citarea prin publicitate nu poate fi dispusă automat și implică obligații clare, inclusiv costuri.
Pe scurt, apărarea mizează pe ideea clasică: cine deschide procesul trebuie să își ducă sarcinile procedurale până la capăt.
Războiul secțiilor sau când instanța nu știe cine judecă
Dar cea mai gravă problemă nu ține nici de discriminare, nici de citare. Ci de competență. Dosarul a fost plimbat între două secții ale Tribunalului. Secția a II-a civilă și de contencios administrativ declină cauza către Secția I civilă, secție care respinge competența și o trimite înapoi. De aici s-a iscat un conflict negativ de competență de tot râsul, în care niciuna dintre secții nu vrea să judece dosarul. Motivul ține de interpretări diferite ale unor hotărâri administrative interne privind repartizarea cauzelor, în special a celor ce implică „profesioniști” (societăți comerciale) și răspundere civilă delictuală.
Un sistem complicat de reguli interne
Investigația documentelor arată că ambele secții sunt, în esență, secții civile, diferența dintre ele este stabilită prin hotărâri administrative ale conducerii instanței, iar aceste hotărâri împart dosarele în funcție de obiect și natura părților. Problema este că aceste reguli interne pot deveni interpretabile. În cazul de față, fiecare secție a invocat aceleași norme pentru a demonstra că nu este competentă. În timp ce instanțele dezbat cine ar trebui să judece, fondul cauzei – presupusa discriminare, rămâne complet neanalizat.
Dosarul a ajuns acum la Curtea de Apel, care trebuie să decidă definitiv cine este competent. Până atunci, procesul este blocat, reclamantul nu are acces la o judecată pe fond, iar părțile rămân într-un vid juridic.
