După cum se știe, stimabile, de ceva timp, reftorul Dan Cașcaval s-a transformat peste noapte în senator – de parcă nu ar fi fost de ajuns să împartă diplome și licitații cu aceeași dexteritate cu care își împăturește cravata. În holurile Parliamentului, între două plenuri plicticoase, domnia sa mai aruncă câte un ochi la ciorba de 3 lei de la cantină, pe care o împarte cu colegii senatori cu aceeași generozitate cu care a împărțit contractele universității.
Între timp, în sălile UTI, microfirmele dansează hora banilor. Sute de contracte fără licitație curg mai repede decât apa de la robinetul spart al campusului. Firme cu nume de pisicuțe – Cățeluș & Co., Pisicuța Veselă SRL – au încasat milioane pentru servicii care mai de care mai… universitare: catering, materiale promoționale, cabluri IT și, bineînțeles, lucrări de construcții care se opresc exact la jumătatea coridorului, de parcă ar fi fost desenate de un arhitect cu mâncăruri de 7 lei în minte. Tăte se fac între ei acolo, la stabilimentul universitar, unde e ca o mare famelie profitabilă.
Se povestește că atunci când domnul Cașcaval sărvește ciorba, fiecare lingură e o negociere, iar fiecare fripturică de 7 lei, cordon bleu cu garnitură generează un contract pe enșpe lei. Contractele mici, dar sigure, se înmulțesc mai ceva ca pisicile din curtea universității: nimeni nu știe exact câte sunt, dar toate râd la unison, ca și cum ar ști un secret dulce de milioane de lei.
Și uite așa, între Parlament și cantina universitară, între contracte micuțe și ciorbe de sezon, universitatea technicistă muncipală a ajuns să aibă propria sa rețea de microfirme fericite, toate abonate la un ritual străvechi: râsul pisicesc de bani.
În final, rămâne întrebarea: cine mai e mai fericit – senatorul cu fripturica de 7 lei sau toate mîțele din zonă care tocmai au primit șansa să se holbeze la un pamflet caragielesc despre ele?
