Într-o dimineață de primăvară, la denea, feleala muncipală, se auzea un freamăt nemaipomenit. În biroul său, Tantea Procoroare Șăfă, Cristina “Ochi de Șoim”, cu privirea fixă ca un radar de mare altitudine, se întreba:
– Cine mai cutează să investigheze tranzitul cerealelor din Ucraina fără să ceară permisiunea MEA? – șoimărea Tantea.
Și a dat ordin: filaj total! Interceptări, microfoane ascunse, chiar și un câine polițist – dar unul imaginar, că bugetul nu ajungea – totul pentru siguranța națională!
Pe străzi, Victor I. și Luiza V., vinoveți neprezumtivi, își făceau meseria cu discretă eleganță. Nu știau că fiecare pas al lor era urmărit ca într-un film de spionaj prost. La un moment dat, Ilie se oprește și spune:
– Luiza, simți că cineva ne urmărește?
– Sigur, răspunde ea, dar nu știu dacă e poliția sau destinul ironic. Nu era niciuna, nici alta. Era Tantea Procoroare Cristina, care s-a făcut celebră când băgase spaima și cătușele în celebrul hoț de la Waslui, Nea Boozatoo.
Și așa au trecut două luni. Două luni în care subtalternii dumneaei, ar fi putut să descopere că nu urmăresc infractori, ci jurnaliști cu carne și suflet. Dar nu! Absurditatea era prea dulce ca să fie grăbită. În tot acest timp, două surse anonime au fost devoalate, ceea ce ar fi făcut orice jurnalist să exclame:
– Vai, ce festin al transparenței!
Între timp, raportul „Libertatea presei în 2025” veghea din umbră, ca o carte de istorie scrisă de Kafka și Caragiale într-un duet neașteptat. Și atunci, cetățeanul de rând se întreabă: jurnalismul a fost urmărit sau urmăritorii au devenit actorii principali într-o comedie neagră?
La final, feleala denea muncipală, cu ochii mai mari decât logica, își freacă palmele:
– Bravo noului procoror general, Tantea Ochi de Șoim! ! Libertatea presei e acum… complet sub supraveghere!
Și râsul se auzea peste tot biroul, căci absurdul caragielesc nu a murit niciodată, doar s-a mutat în procoratură. Generală!
