Zice-se prin târg, pe la cafenelele unde „intelectualitatea” de budoar soarbe tacticos din geopolitica de duzină, că s-ar fi iscat o mare nedumerire: de ce tace Don Costelo? De ce, când Nepotu’ lu’ Mă-sa îi dă cu sictirul la mir, de-i sar fulgii de strateg și-i trosnesc cusăturile la obraz, stimabilul nostru „Don” rămâne imperturbabil, ca un sfinx de beton armat pe marginea Bahluiului?
Explicația e de o simplitate de speriat, onorabile! Don Costelo e posesorul unui stomac de struț, o uzină chimică capabilă să digere și cele mai acide adevăruri, transformându-le, prin procese obscure de alchimie dâmbovițeană, în pură nesimțire de extracție superioară.
Când Nepotu’ scrie cu foc, demascând manevrele și combinațiile, Don Costelo nici nu clipește. Pentru dânsul, pamfletul nu-i o palmă pe obrazul subțire (căci obrazul e, bietul de el, o talpă de bocanc reeșapată), ci un soi de masaj ușor, o gâdilătură care-i confirmă importanța. „Mă scrie, înseamnă că exist, mănâncă-i-ar gura de hahalere!”, pare a zice Donul, în timp ce mai soarbe o cafea plătită din mărunțișul lăsat de idioții utili care-l votează.
E o oblicitate morală fascinantă! Să-l faci de miazăzi, să-i arăți ridicolul geopolitic în care se scaldă, să-i numeri bordurile și neamurile – pentru el sunt doar note de subsol într-un bilanț al succesului personal. Omul are imunitate la rușine, o boală de care s-a vaccinat demult, pe când făcea ucenicia la școala veche, unde onoarea era un moft, iar combinageala era singura evanghelie.
Don Costelo tace nu din înțelepciune, ci dintr-o fudulie pantagruelică. El știe că, într-o țară unde memoria e scurtă și prostia e lungă, stomacul lui de struț va învinge întotdeauna spiritul subțire. Dar stați așa, stimabililor! Chiar dacă Donul înghite tot, Nepotu’ scrie la greu. Și, vorba aia: stomacul o fi el mare, dar și indigestia, când vine, vine cu ecou… la urne!
