În sala cu lambriuri patriotice și aer condiționat moral, se adunară delegații pentru marea înfruntare internă. Două stele luceau pe firmamentul doctrinei: domnul Bocu Dezvoltatoru, cu viziuni pe hectar, și domnul Diaconovici Combinovici, strateg de profunzime, om al consensului aplicat. La prezidiu trona actualul șef de județ, domnul Cojocarov, sobru, împăciuitor, cu mapa groasă și sprânceana administrativă. „Unitate, colegi! Să dăm un exemplu de social-democrație autentică!” rosti dânsul, lovind discret masa — masa fiind proprietate de partid, adică a cuiva. În rândul întâi, mentorul spiritual al filialei, ilustrul Caricel Pompa, poreclit și Maricel Popa, privea cu un surâs pedagogic. Nu mai conducea formal, dar conducea… atmosferic. Când tușea el, se abținea sala; când zâmbea, înflorea procedura.
Dezvoltatoru vorbi despre solidaritate și creștere durabilă. „Orașul trebuie ridicat!” exclamă el, fără a preciza pe ce structură.
Combinovici, mai tehnic: „Important e dialogul. Să discutăm, să armonizăm, să calibrăm.” Și calibră câțiva delegați în pauză.
Un idealist timid întrebă:
— Dar doctrina noastră socială?
Cojocarov ridică solemn mapa:
— Doctrina e vie! Se adaptează la realitățile locale!
„Așa!” aprobă mentorul Caricel, cu blândețea celui care a mai adaptat realități.
Votul fu secret, dar rezultatul transparent. Câștigă spiritul de echipă. Învinșii aplaudară disciplinat, învingătorii promiseră echitate, iar Filiala ieși unită ca niciodată — fiecare unit cu propriul interes.
Și astfel, în frumosul muncipiu, social – democrația internă dădu rod bogat, atent parcelat. Despre cea externă, nu știm decât că e bogată în chiolhanuri de lux pe banii onroabilei populațiunii.
