La Aeroportul Internațional Iași domnește o liniște aparentă, dar doar până ce Nea Romicâ își scoate paltonul și pornește războiul cu taxiurile. Se zvonește, bibici magistrali, că, în biroul său, acesta mestecă reglementările ca pe o tocăniță prea sărată: un articol de lege aici, o dispoziție arbitrară acolo, toate fierte bine într-un ceaun imaginar, amestecate cu grijă și puțin cu pumnul.
„Nu intră taxiul ăsta! Dar ăla, da… dar nu chiar așa… poate, dacă plătește o taxă de 300 de lei, poate!”, își spune Nea Romicâ în timp ce răsfoiește carnetul de înțelepciune aeroportuară, unde totul este scris cu cerneală invizibilă. Șoferii autorizați așteaptă cuminți, ca la rând la carne, privind cum clandestinii din Chișinău trec glonț pe lângă ei, fără a fi taxați, iar pasagerii se întreabă dacă aeroportul nu cumva s-a transformat într-un bazar oriental condus de un maestru al confuziei.
Nea Romicâ zâmbește satisfăcut. „Asta-i o artă, dragii mei! Harcea-parcea cu taxiurile e o simfonie de taxe și interdicții, un dans între lege și voie personală!” Și într-adevăr, aeroportul geme sub greutatea regulilor improvizate, în timp ce șoferii își freacă mâinile: unii de nervi, alții de neputință.
Iar Nea Romicâ? Moftangiul mestecă în continuare în cel mai mare ceaun de tocană administrativă, cu un zâmbet de colonel de operetă, convins că haosul are gust de „perfect organizat” și că, până la urmă, cine va supraviețui… va plăti mai mult!
