A apărut iar Nae Cață-Bodea, Răcnetul Bahluiului, tribunul cu voce de sirenă stricată și adevăr reglabil din butoane. Când deschide gura, se umflă Bahluiul, cresc cifrele și dispar nuanțele. Din 5.000 de suflete, Nae Cață-Bodea a multiplicat la 15.000, pentru efect dramatic și audiență. Probleme reale? Parțiale? Detalii! Important e să se audă răcnetul.
Nae Cață-Bodea și-a perfecționat arta la școala veche, unde mentorul Fanechiu — maestru în plastografie morală și deformarea adevărului cu stil — îl învățase că realitatea e maleabilă, iar cifra… elastică.
În Cicoarei, după Nae Cață-Bodea, nu există asfalt, apă, canalizare, aer, lumină și probabil nici gravitație. Există doar administrația Miăiță cel Milos, care stă pe malul Bahluiului și împarte bunătate cu nemiluita, refuzând cu zâmbet orice țeavă sau bordură care nu-i face cinste.
Dar răcnetul nu e gratis. El vine ambalat frumos, sponsorizat, cu „reach” și „engagement”, plătit cu bani publici, din buzunarul aceluiași popor pe care Nae Cață-Bodea îl plânge cu voce tare. Reclama merge, adevărul stă pe pauză, iar contribuabilul achită consumația fără să fi comandat nimic.
Că mai sunt proiecte? Fleacuri! Că există explicații juridice? Mofturi! Că adevărul e mai nuanțat? Trădare! Pentru Nae Cață-Bodea, nuanța e dușmanul poporului, iar contextul — un act subversiv.
Și astfel, Răcnetul Bahluiului răcnește mai departe, convins că politica nu se face cu fapte, ci cu strigăte. Iar dacă adevărul nu țipă destul de tare, îl mai umflăm puțin — pe banii altora.
Dialog final absurd
Bahluiul (tulbure, cu spume, făcând bule ca un sifon vechi):
— Eu mai curg încet, dar fără buget… Tu de ce urli așa, Nae Cață-Bodea?
Carpații (calmi, cu barbă de ciocolată și gest teatral de filozof antic):
— Eu nu urlu. Eu stau și admir… fluxul râurilor.
Bahluiul (făcând un cerc în aer cu valurile):
— Și care-i mai sofisticat?
Carpații (cu un zâmbet de pisică înțeleaptă):
— Răcnetul care nu se promovează. Restul… sunt reclame plătite din buzunarul poporului.
Nae Cață-Bodea (răcnește, dând din mâini, ca un dirijor de furtună):
— Dar eu fac audiență! Eu transform apa-n aplauze!
Și astfel, Bahluiul bubuie, Carpații contemplă, iar contribuabilul… plătește popcornul.
