Într-o dimineață administrativă, bibicilor, pe la ceasurile bugetare, apare în peisaj Domnul Măriusică Danganache, bărbat serios, cu mapă groasă și frază subțire, înarmat până-n dinți cu norme, sume, transferuri și alte arme de distrugere a înțelegerii publice. Domnul Măriusică nu e moftangiu și nici mangafa. Dar el nu vorbește, domnul Măriusică implementează. El nu spune „n-a mers”, ci „din păcate, normele nu au permis”. Cine sunt normele? De unde vin? Ce vor ele? Nimeni nu știe. Cert este că normele au voință proprie, mai ceva ca alegătorii lui Caragiale, și se opun cu îndârjire ca sumele să devină venituri, iar veniturile să devină investiții.
CJ-ul împrumută, DJADP-ul așteaptă, investiția stă la ușă, dar… hop! Normele! Așa că Măriusică, cu un aer grav și o frază de trei rânduri, mută documentația dintr-o mapă în alta, dintr-o instituție într-alta, într-un dans birocratic demn de Balșoi Teatr Administrativ.
Fraza se lungește, se înnoadă, se împiedică de propriile subordinate și, în final, cade lată, epuizată. Subiectul dispare, verbul șchioapătă, iar sensul cere concediu medical. Totul, însă, sună oficial. Foarte oficial.
Și astfel, proiectul nu e ratat, nu e blocat, nu e pierdut – ferească sfântul! – ci implementat de executivul nostru, cine-o fi și acela, căci „nostru” sună bine și nu obligă pe nimeni.
La final, Domnul Măriusică închide mapa, zâmbește administrativ și pleacă liniștit: n-a făcut nimic, dar a explicat tot.
Dialog final, în urma explicației:
— CJ: Bun… și cine se ocupă, până la urmă?
— DJADP: Păi… voi, că aveți documentația.
— CJ: Cum noi? Păi nu voi trebuia să angajați investiția?
— DJADP: Așa era, dar normele n-au permis.
— CJ: Care norme?
— DJADP: Alea.
— CJ: Și acum?
— DJADP: Acum e implementată.
— CJ: De cine?
— DJADP: De executivul nostru.
— CJ: Care „nostru”?
— DJADP: Al sistemului.
— CJ: Și dacă nu se face nimic?
— DJADP: Atunci s-a respectat procedura.
Cortina cade. Normele aplaudă. Proiectul mai așteaptă.
