La Oțeleni circulă povești despre Chelarul Costicâ, marele Mirlete al comunei: un om atât de important încât aerul se simte obligat să-i cedeze trecerea. Într-o dimineață de ianuarie, Dorel – pardon, Chelarul – se apucă de săpat cu excavatorul. Ce să facă? Să transporte lemnul? Nu, să caute gloria! Și hop: țeava de gaz, săraca, nu a rezistat.
„Păi gazul nu e chiar gaz, e provocare!”, spune Costicâ, privind cum șuierul se răspândește ca aplauzele la un festival de comedie rurală. O factură de 1.700 de lei? Nimic pentru un Mirlete adevărat! El ridică drujba ca pe un sceptru și proclamă: „Dacă țeava e ruptă, e doar ca să vă arăt eu cât de mare sunt!” Gazul se răsucește, explodează în șuierături, iar Dorel-Chelarul se oprește doar pentru a-și verifica coafura, căci mărirea trebuie afișată impecabil.
Judecătorul de la Hârlău a avut ghinionul să intervină: legea spune că, dacă sapi mecanizat lângă conductă, plătești. Chelarul ridică din umeri: „Legea? Ce lege? Eu sunt Mirlete!” Și totuși, factura s-a plătit, gazul s-a pierdut, iar mangafaua rămâne mare… doar în umorul satului, căci averea misterioasă și conturile invizibile continuă să danseze în timp ce el zâmbește, triumfător.
Așa se întâmplă în Oțeleni: un Mirlete, un gaz neascultător și o țeavă ruptă devin motiv de glorie, comedie și legendă locală. Moftangiul iese din scenă cu drujba pe umăr, cu zâmbet de general, știind că adevărata avarie nu e gazul, ci râsul nostru de el.
