A fost odată, ca niciodată, bibicilor, un împărățel al gunoaielor municipale, pe numele său Cătălin Nea Culau, stăpân peste tomberoane, saci și facturi umflate cu aer curat de buget. Moftangiul nu domnea cu sabia, Doamne ferește, ci cu ștampila, indemnizația și un Consiliu de Curteni, mangafale alese pe sprânceană și pe pensie.
În timp ce norodul ieșean număra resturile din portofel ca pe zațul de cafea, la palatul Salubris curgea lapte, miere și spor de ședință. Curtenii – unii moftangii pensionari cu normă întreagă la huzur – își purtau coroanele sub formă de terenuri, apartamente și bijuterii, iar buzunarele le sunau a milioane, nu a mărunt.
— Mai pune o taxă, Măria Ta! zicea un sfetnic cu vilă de vacanță.
— Să fie reciclată! răspundea Cătălin, lovind masa cu cardul de indemnizație.
Și așa, bibicilor cititori vrednici șaptestiști, din gunoi se năștea aur, din pensie se făcea salariu, iar din salariu – încă o pensie, că doar trăim într-o economie circulară, nu? Totul era sustenabil, mai puțin nervii cetățenilor.
Iar dacă vreun plebeu întreba de ce costă salubritatea cât un city-break, i se răspundea grav:
— E pentru binele muncipului! Curat murdar, coane Fănică și tu, Coane Mișule!
Și au trăit ei reciclat fericiți, până la următorul articol…
