La premărie există un loc secret, bibicilor: Azilul de lux al tinerilor pensionari de la Meliție. Șef suprem: nea Zamăfirescu, binefăcătorul lor.
Sub comanda lui, gardienii locali nu mai patrulează – distribuie norme ca pe bomboane. În piața Nicolina, mangafalele boschetari devin martori și contravenienți pe bandă rulantă: cinci lei pentru un semn, cinci lei pentru supraviețuire birocratică. Pensionari reeșăpați, oameni cu dosare dubioase și obediență de invidiat foștii melițieni trăiesc bine mersi, în timp ce restul lumii se uită pe geam.
Zamăfirescu bagă pile peste pile ca să treacă toți testul psihologic și să-și păstreze azilul de lux funcțional: hârtie, ștampilă, obediență, influență – un sistem absurd care merge perfect.
Pe trotuar, doi boschetari discută:
— Frate, azi semnezi pentru cinci lei sau pentru supraviețuire birocratică?
— Păi ce să semnez? Nu văd ștampila de la Zamăfirescu!
— Lasă, semnează pentru pensionar, el știe ce zi e.
— Și dacă e miercuri de luni?
— Semnezi și pleci. E tot ce trebuie să știi.
Și pleacă, confuzi, râzând amar, în timp ce Azilul lui Zamăfirescu continuă să funcționeze fără logică, dar cu obediență perfectă.
