La Repedea, unde ulițele se răsucesc ca niște șerpi leneși și aerul miroase a ulei ars de autobuz și lături deversate printre moluște preistorice in rezerva[ia naturală, moftangiul Pușcașul, oierul de la Vălenii din Deal devenit boier pe aceste domenii, își construise din ciordeală și șmechereală de doi lei un mic imperiu din nimic: un amestec de ulei ars, hârtii și bâlciuri politice, cu AUR-ul ca un covor roșu pe care pășea cu pușca sub braț. Ce credeați că nu se poate, bibicilor?
De opt ani, Vasâli se ceartă cu fratele său pentru o sumă care, la început, putea fi schimbată pe-un covrig și-un pahar de vin. Între timp, dobânzile și penalitățile crescuseră ca o mămăligă lăsată prea mult pe foc, iar disputa lor devenise un spectacol tragicomic de care toată satul râdea pe ascuns.
Vasâli alerga prin ulițe, cu pușca mereu la braț, nu doar prin instanțe, ci și după ce simțea că banii îi fug printre degete ca nisipul. Și totuși, în ciuda tuturor scandalurilor, Repedea continua să miroasă a ulei ars, a gunoaie și a… absurditate pură.
Într-o dimineață friguroasă, cei doi frați se întâlniră la poarta satului și schimbară câteva cuvinte scurte, care ar fi putut fi titlul unei comedii de Caragiale:
— „Ai adus banii?” întreabă Vasile.
— „Nu, am adus hârtia!” răspunse fratele.
— „Păi hârtia nu se mănâncă!”
— „Nu-i nimic, nici banii nu se mănâncă, dar tot ne certăm!”
Și așa, între ulei ars, penalități și pușcă, epopeea Pușcașului continua, absurdă, caragielescă și… delicios de ridicolă.
