Într-o lume în care mulți copii visează la jucării, zile senine și îmbrățișări calde, sunt și micuti pentru care viața începe cu o luptă învață prea devreme ce înseamnă abandonul, responsabilitatea, frica sau dorul. Acestia cresc nu în povești, ci în încercări. Adrian este unul dintre aceștia. Un băiat tăcut, cu ochii triști, care a înțeles la doar doi ani că iubirea nu vine întotdeauna de unde ar trebui. Azi, după ani întregi de durere, dar și de curaj, după mii de kilometri alergați pentru alții, povestea lui devine o lecție despre putere, vindecare și renaștere.
În fața noastră stă un tânăr de 27 de ani. Dar în spatele lui se află copilul care n-a avut jucării, ci responsabilități. In ciuda tuturor obstacolelor, a găsit un lucru care i-a salvat viața: alergarea. După ce și-a făcut curaj să-și deschidă sufletul în fața noastră, Adrian își amintește începuturile acelor amintiri care încă dor, dar care i-au modelat destinul.
Adrian Șovea, Ultramaratonist Caritabil:
„Începând cu vârsta de 2 ani, m-a părăsit propria mamă, m-a lăsat cu tata. Un tata care nu știa exact ce să facă cu un copil rănit, dar a continuat să fie alături de mine. Până la vârsta de 4 ani am locuit doar cu el, în Iași, într-o cameră de cămin. Dar când aveam 4 ani, a decis să ne mutăm la o mătușă la țară, deoarece el muncea foarte mult prin țară și nu avea cu cine să mă lase. Și atunci ne-am mutat în comuna Comarna, la o mătușă, și am locuit în acea casă 7 persoane în doar două camere, neavând mari condiții, dar am continuat să supraviețuim. Până la vârsta de 12 ani familia a fost destul de ok, sau poate nu conștientizam eu anumite situații, dar la 12 ani unchiul meu a decedat și de atunci a fost un declin în familie. Majoritatea membrilor familiei s-au înecat în alcool și de atunci au început problemele serioase.”
Moartea unchiului a schimbat tot. Un copil de 12 ani a rămas prins într-o lume în care adulții se afundau, iar el trebuia să rămână la suprafață.
Adrian Șovea, Ultramaratonist Caritabil:
„Fiind copil, mă aflam printre ei și trebuia să le fac față. La 12 ani am început să muncesc. Am fost nevoit să muncesc deoarece adulții nu știau cum să se comporte cu un copil. Trebuia să muncesc, să mă descarc prin muncă și totodată să-mi strâng bănuți pentru a avea câte ceva, cum își dorea fiecare copil.”
Munca i-a devenit terapie. Dar drumul adevărat către vindecare avea să-l găsească la 14 ani, pe un stadion.
Adrian Șovea, Ultramaratonist Caritabil:
„La 14 ani am fost prima dată la un concurs de alergare, pe stadionul din Iași. Am reușit și am obținut locul 2 și, de atunci, s-a dezvoltat o dorință mare de a deveni atlet de performanță. Doamna dirigintă de atunci m-a sfătuit că aș putea ajunge la Liceul Sportiv, mi-a deschis acel orizont și acea dorință că se poate, dar majoritatea profesorilor mi-au spus că nu pot reuși. Mi-au spus să urmez un liceu mai bun, pentru că sunt deștept, și să renunț la ideea de a deveni atlet deoarece voi avea nevoie de resurse pentru cantonamente. Nu ar fi fost ușor pentru mine să merg pe acest drum și le-am dat dreptate pentru un moment și am lăsat deoparte acel vis. Dar eu, de fapt, n-am renunțat la acea idee. Am continuat să cred în acel vis. Am ales, într-adevăr, un liceu teoretic, cu matematică-informatică, am jucat fotbal în paralel, dar și alergam de unul singur. Pentru început, mă vindecam prin alergare, pentru a nu sta în problemele de acasă. Alergam oriunde: pe câmpii, în pădure, de unul singur, cu muzica în urechi, ca să uit de situații. M-a ajutat foarte mult alergarea. La 18 ani am descoperit o nouă oportunitate. Am descoperit concursurile de atletism din Iași. Am reușit, m-au mai ajutat și alte persoane pentru a mă înscrie, pentru că ai nevoie de o taxă de înscriere pentru a participa la concursuri, și ușor-ușor aveam și rezultate. Mă aflam printre cei mai buni din Iași, urcam mereu pe podiumuri și dorința mea de a deveni atlet de performanță creștea din ce în ce mai mult și mă antrenam și mai mult.”
Anii au trecut, podiumurile s-au înmulțit, iar Adrian părea să-și fi găsit locul în lumea performanței. Însă viața avea să-l îndrume către un drum cu totul diferit, în care nu timpul, medalia sau competiția contau… ci oamenii. Tânărul mărturisește că, până la 21 de ani a avut performanță sportivă, a reușit chiar și în Republica Moldova. Dar pandemia avea să-i schimbe complet destinul.
Adrian Șovea, Ultramaratonist Caritabil
„Când a venit pandemia, aveam 21 de ani. Mi-am dat seama că pot să ofer un alt sens alergării. Deja făceam de 3 ani voluntariat pentru copii vulnerabili din Iași și am spus că, de ce nu, să unesc cele două pasiuni: alergarea și pasiunea de a ajuta. Așa că am început în pandemie să alerg pentru copii vulnerabili. Am prins atunci o oportunitate și am alergat primele mele ultramaratoane – 60–70 km într-o săptămână, fără antrenamente, și mi-am spus că limitele nu există. Trebuie să le depășesc și chiar reușeam. De atunci am început să alerg pentru copii vulnerabili. Am lăsat performanța în urmă, nu mi-am mai dorit să mă lupt pentru trofee, am ales să mă întrec cu propria persoană și să-i ajut pe ceilalți.”
În timp ce alergarea devenea tot mai mult un mod de a vindeca rănile altora, destinul l-a lovit din nou în propriul suflet. La 22 de ani, Adrian și-a pierdut tatăl, singurul om care, în ciuda neputințelor, nu l-a abandonat niciodată. Durerea l-a oprit. Pentru o vreme, a renunțat la tot: sport, voluntariat si chiar oameni. Dar, ca de fiecare dată în viața lui, alergarea l-a readus la lumină. Și, odată revenit, a devenit mai puternic. Dorința de a-i ajuta pe ceilalți, în special pe copiii care trăiesc aceleasi traume. Așa a apărut una dintre cele mai mari provocări ale vieții sale.
Adrian Șovea, Ultramaratonist Caritabil
„Anul acesta am avut o provocare și mai mare: să alerg cea mai mare cursă caritabilă din România. Pentru început am alergat 1400 de km, Via Transilvanica, în 23 de zile. Apoi mi-am dorit să continui și am alergat și de la Timișoara la Iași, unind România sub o cruce.”
Cei care îl cunosc îl descriu ca pe un tânăr calm, dar cu o forță interioară ieșită din comun. Poate și pentru că, de opt ani, Adrian studiază psihologia și autodezvoltarea, încercând să se repare pe sine pentru a-i putea repara și pe alții. Dar testul suprem avea să vină curând, o cursă lungă si periculoasă între două capitale: București și Iași.
Adrian Șovea, Ultramaratonist Caritabil
„Cursa a fost o nouă provocare, într-adevăr. Am vrut să unesc cele două capitale și mi-am propus să o fac într-o limită de timp. Pentru celelalte două curse nu mi-am setat un timp, dar am spus că, deși este o cursă mai scurtă, de 400 km, hai să o fac mai intens. Am spus că hai să o facem în 5 zile. N-am mai făcut așa ceva până acum, cu o medie de 80 km pe zi, și am știut că vremea este foarte schimbătoare, dar nu îmi era frică.”
Nopțile pe șosea au fost cele mai grele. Traficul intens, frigul, oboseala, pericolul. A trebuit să poarte lumini, echipament special, mult mai multă grijă decât la orice altă cursă. Adrian nu a fost singur. Alături de el a fost Rareș, un tânăr care i-a descoperit povestea întâmplător, pe TikTok, și care a simțit că trebuie să îl însoțească.
Adrian Șovea, Ultramaratonist Caritabil
„Ne cunoaștem de acum o lună. M-a felicitat după un TikTok la cursa de 2000 km și i s-a părut ceva imposibil. Mi-a propus să ne vedem. Ne-am întâlnit, i s-a părut foarte interesantă povestea mea și mi-a spus că ar vrea și el odată. Și i-am zis: uite, avem 400 de km pe care vreau să îi alerg pentru 400 de copii; dacă vrei să te oferi, poți să vii. Am văzut o sclipire la el, am văzut că are o dorință. De obicei eu nu alerg cu nimeni, îmi place să-mi canalizez energia pe prezent, dar în el am văzut o dorință și am spus: hai să o facem împreună. Mi-a fost de mare ajutor.”
Cursele, însă, nu se opresc aici. Pentru Adrian, limitele nu sunt altceva decât niște repere pe care le împinge mai departe, an de an.
Adrian Șovea, Ultramaratonist Caritabil
„În prima parte a anului, aș dori să fac încă o nebunie. Vreau să traversez toată România, harta României, 3000 km, doar dintr-un singur foc. Va fi nevoie de un antrenament mai mare, dar și de o echipă de suport, pentru că este un traseu imens. Nimeni din România nu a făcut asta. Doar cu bicicleta știu că este un traseu realizabil, dar eu vreau să o fac prin alergare, pentru copii. Totodată, vreau să înființez o asociație sportivă, vreau să inspir cât mai mulți sportivi să dea un alt sens alergării.”
Și nu doar alergarea îl definește. O dorință veche, născută dintr-o întrebare simplă într-un podcast, a prins viață anul acesta: cartea lui.
Adrian Șovea, Ultramaratonist Caritabil
„Ideea a pornit de acum 4 ani. Am avut o discuție cu un prieten într-un podcast și mi-a pus o întrebare simplă: Ți-ai dori vreodată să scrii o carte? Și atunci mi-am dat seama că am o poveste care poate fi și citită. Cu timpul, mi-am dat seama că trebuie să o pun în aplicare. Anul acesta am reușit. Este povestea vieții mele, pentru că până să ajungi la rezultate ai nevoie de o poveste. Și, în general, fiecare dintre noi, atunci când reușim, avem o poveste.”
În cartea sa, Adrian își expune viața fără perdea: copilăria grea, durerea, nesiguranța, dar și visul, forța și renașterea. Povestea nu este una ușoară, dar este una plină de ambiție, determinare și lumină. Este lupta unui copil împotriva lumii, apoi lupta unui tânăr pentru ceilalți. Este dovada clară că, uneori, nu oamenii mari creează eroii… ci copiii răniți care refuză să renunțe.
