Dragă lume,
Sunt student la UMF și cred că ultima mea masă completă a avut loc înainte de inventarea vaccinului anti-covid… adică acum vreo lună. Da, ați citit bine: o lună întreagă am supraviețuit cu vise, cu gândul la cartofi prăjiți și cu amintirea unui sandviș uitat în frigiderul de acasă.
Și atunci am pășit în cantina universității – acea „fortăreață gastronomică” unde, aparent, legile fizicii nu se aplică. Acolo, medicii și asistenții, înarmați cu pungi gigantice și pachete XXL, fac jafuri alimentare care ar merita un documentar Netflix. În timp ce eu, muritor de rând, îmi calc burta goală cu ochii, ei se aprovizionează pentru… probabil, o pandemie globală sau un apocalips zombie.
Cartofii dispar după 30 de minute, pâinea se evaporă, iar salata? Oh, salata se face invizibilă. Între timp, studenții stăm la coadă ca niște personaje dintr-o tragedie absurdă, privind cu invidie pachetele colosale ale „pilelor” cantinei.
Poate ar trebui să inventăm un curs opțional: Supraviețuirea în cantina UMF – tactici și strategii pentru cartofi prăjiți. Examenul final: să prinzi un cartof înainte să dispară.
Și totuși, dragă iubită din căminul Codrescu, printre râuri de sucuri și farfurii goale, încă mai găsesc frumusețea și puterea de a-ți dedica aceste versuri:
Oda pachetului pierdut
O, cantină sfântă a UMF-ului,
Unde cartofii se-ascund ca spiridușii în bufet,
Și pâinea fuge-n tăcere, de frică de doctori,
Care-narmați cu furculițe, fac jafuri de neoprit!
Studenții flămânzi, cu farfurii goale,
Privesc cum pilele se transformă-n porții colosale.
„Să fie panou digital!”, suspină un anonim,
Dar medicii râd: „Civilizație? Nu, doar haos sublim!” (Primit la redacție, scris pe 5 șervețele pline cu muștar și katchup).
