Pus-am față pe pamflet, bibicilor, tare ca piatra și iute ca săgeata, spre luminarea unui nou moftangiu de prim rang local: Don Piatrone. Nu Don Tablerone, cel de pe tablă, cu mutări calculate și vorbe lustruite, ci varianta grea, brută, minerală, care gândește în metri cubi și acționează în camioane.
Se spune prin sat, așa, ca din bătrâni, că într-un an s-ar fi ivit vreo sută de camioane încărcate cu piatră, menite să dreagă drumuri, să aline gropi și să lege ulițe. Numai că ulițele au rămas tot șchioape, iar piatra… volatilă. Un mister administrativ, un truc de magie rurală: piatra publică intră în ceață și, ca prin farmec, se regăsește unde iarba e mai verde și gardul mai personal.
Don Piatrone nu joacă șah. El joacă țurca cu realitatea. Nu mută piese, mută materiale. Nu face strategii, face platforme. Și când cetățeanul întreabă unde-s drumurile, primește răspuns festiv: luminițe, brad, poate și-un Moș care dansează, căci, nu-i așa, dacă tot te împotmolești în noroi, măcar s-o faci în spirit de sărbătoare.
În acest tablou, piatra devine simbol. Nu mai e material de construcție, ci unitate de măsură a tupeului. Drumurile cer piatră, dar piatra cere curte. Iar între cele două, interesul public rămâne suspendat, ca o lopată uitată în șanț.
Așa se naște legenda lui Don Piatrone alias premarele Manoliu de la Golăiești – să trăiești: nu din fapte lămurite, ci din tăceri grele. Un personaj care n-are nevoie de explicații, pentru că praful vorbește singur.
DIALOG FINAL
Tabla: Eu sunt locul unde Don Tablerone (Don Costelo) câștigă prin minte și mutări curate.
Piatra: Eu sunt locul unde Don Piatrone (Don Manoliu) câștigă prin greutate și posesie.
Tabla: Fără mine, totul e doar improvizație.
Piatra: Fără mine, totul e doar promisiune.
Amândouă: Dar vai de satul unde tabla e goală… și piatra nu mai ajunge pe drum.
